Poezii care ne-au mangaiat sufletul de-a lungul timpului...

REPETABILA POVARA

Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.

Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.

Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Adrian Paunescu

Marin Sorescu - Contabilitate

Vine o vreme
Când trebuie sa tragem sub noi
O linie neagra
Si sa facem socoteala.

Câteva momente când era sa fim fericiti,
Câteva momente când era sa fim frumosi,
Câteva momente când era sa fim geniali,
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu niste munti, cu niste copaci, cu niste ape
(Pe unde-or mai fi? Mai traiesc?).
Toate acestea fac un viitor luminos -
Pe care l-am trait.

O femeie pe care am iubit-o
Si cu aceeasi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A caror intelepciune am eliminat-o treptat.

Si, în sfarsit, o soarta
Si cu înca o soarta ( de unde-o mai fi iesit?)
Fac doua (Scriem una si tinem-una,
Poate, cine stie, exista si viata de apoi).

Leandru către Hero - Publius Ovidius Naso


Abydyanul cu drag te salută, copilă din Sestus;
Fără-ale mării furtuni, însuşi la tine-ar veni.
Dacă ţin zeii la mine şi sunt în iubire ferice,
Tu vei citi cu ochi plânşi vorbele-acestea ce-ţi scriu.

Ei însă nu-mi sunt prielnici; de ce-mi împlinesc cu greu ruga
ªi nu mă lasă să trec apele ca de-obicei?
Vezi ce nori negri ca smoala-s pe cer, furioasele valuri
Ce nu le pot înfrunta navele repezi în larg.

Plin de-ndrăzneală un singur năier a ieşit din port astăzi;
Ai să primeşti dar, prin el, cartea ce-acum îţi trimit.
Îl însoţeam dac-atunci când da drumul odgoanelor prorei
N-avea Abydosul tot ochii spre noi aţintiţi.

N-aş fi putut să-mi feresc de părinţi, ca-nainte, iubirea;
Taina ce-n suflet păstrez s-ar fi putut arăta.
"Du-te", -ncheind-o cu grabă i-am spus, "fericită scrisoare,
Căci în frumoasele-i mâini ea te va ţine curând.

Poate de buzele ei să te-atingă în clipele-acelea,
Vrând să desfacă-al tău nod cu dinţişorii ei albi".
Vorbele-acestea rostii într-un murmur uşor: pe tăbliţe
Dreapta mea a aşternut cele ce-aveam să-ţi mai spun.

Cât aş dori să-mi slujească la-not, să nu-mi ţină condeiul
ªi pe-ale apelor căi să mă ajute din nou.
(Mai potrivite sunt ele să bată tăcutele valuri,
Totuşi şi dorului meu sol credincios îi pot fi).

Noaptea a şaptea se scurge, mai mult de un an mi se pare
Că, turburate mereu, apele mării mugesc.
Neliniştitele nopţi de-mi aduseră-a somnului pace,
Fie şi-al mării talaz cât mai lung timp potolit!

Plin de-ntristare privesc depărtatul tău ţărm de pe-o stâncă
ªi, fiindcă nu pot veni, gândul meu doar ţi-l trimit;
Văd pe al turnului vârf licărind veghetoarea lumină!
Ochii prin noapte-aţintind, caut s-o am în priviri.

Mi-am aruncat de trei ori pe uscate nisipuri veştmântul
ªi m-avântai de trei ori drum prin primejdii să-mi tai.
Furiile mării-mi întoarseră însă nebuna-ndrăzneală
ªi-n ale apei vâltori mai că era să m-afund.

Dar tu, cel mai sălbatec din vânturi cu repezi aripe,
Spune-mi de ce, îndârjit, pururi cu mine te lupţi?!
Tu, dacă nu ştii, Boreu, doar pe mine mă bântui, nu marea.
Ce-ai face dacă şi tu ai şti de-al dragostei dor?

Cât ai fi tu de-ngheţat, zvânturatule, n-ai să poţi spune
Că de-al dragostei foc n-ai fost în Atica-ncins!
Ţie de ţi-ar fi oprit cineva a văzduhului cale
Când pe-Ortihya răpeai, cum oare ţi-ar fi venit?

Cruţă-mă, rogu-te şi mai alin potriveşte-ţi suflarea,
ªi-al lui Hippotes nepot nu-ţi deie grele porunci!
Geaba îi cer, că la rugile mele cu murmur răspunde,
Apele tot vânzolind peste întregul adânc.

("al lui Hippotes nepot" - este vorba despre Eol, zeul vântului .)

Cum nu-mi dă Dedal acum îndrăzneţele sale aripe!
Chiar dacă ţărmul ce-i zis al lui Icar e prin jur,
Voi înfrunta orişice; să-mi văd numai purtat prin văzduhuri
Trupul acesta ce-n val deseori s-a legănat.

Dar pe când toate, şi vântul şi apa-mi stau stavilă-n cale,
Gândul mă duce-napoi spre al iubirii-nceput.
Când era-n scapătul zilei (o! scumpă îmi e amintirea!)
Din părintescul cămin îndrăgostitu-ţi ieşea;

Apoi pe ţărm lepădându-mi veştmântul odată cu teama,
Braţele-ncet îmi mişcam cale croindu-mi prin val.
Tremurătoarea făclie a lunii mi-era călăuză,
Blândă lumină vărsând pe mişcătoare cărări.

"Zână cu dalbă lucire-i spuneam înălţându-mi privirea
Dă-mi ajutor, nu uita Latmos şi peştera lui.
Endymion ţi-a lăsat duioţie în inima-ţi caldă;
Ochii ţi-i pleacă, te rog, şi către tainicu-mi dor.

Tu, o zeiţă, la un muritor coborai de pe boltă:
Drept grăind, şi eu doresc la o zeiţă s-ajung.
Nu mai vorbesc de-a ei fire asemeni cereştilor fiinţe,
Dară un chip ca al ei numai zeiţele au.

În frumuseţe doar tu şi Venera puteţi s-o întreceţi;
Dacă nu crezi ce grăiesc, însăţi te du s-o priveşti.
Cât străluceşti tu pe cer, argintie, cu dalbele-ţi raze,
Că pe toţi aştrii întreci cu ale tale lumini,

Astfel şi ea-ntre frumoase e cea mai frumoasă din toate;
Cynthia, dacă nu crezi, nici tu n-ai chip luminat"
Vorbe de-acestea rosteam şi asemenea-acestora multe,
Noaptea când îmi deschideam drum prin al apei noian.

(Cynthia este un alt nume purtat de zeiţa Artemis sau Diana, născută pe muntele Cynthus )

Unda-ntorcea în sclipiri luminoasa icoană a Lunii,
O strălucire de zi prin întuneric cernind.
Nu-mi ajungea dinspre larg în urechi nici un zgomot sau sunet,
Apa domol murmura când o brăzdam înotând;

Doar alcionii păstrând amintire duioasă lui Ceyx,
Nu ştiu ce strigăt scoteau ce semăna cu un plâns.
Umeri şi braţe de-acum obosite-mi slăbiră la urmă,
Dar prin sforţări izbutii să mă ridic iar din val.

(alcionii sunt păsări de mare; se spune ca fiica lui Eolus, Alcyone, era atât de fericită alături de soţul ei Ceyx, încât Hera, din invidie, i-a prefăcut în păsări. După o altă versiune, Ceyx a murit înecat în timpul unei furtuni. De durere, Alcyone s-a aruncat şi ea în valuri, dar zeii, înduioşaţi de soarta lor, i-au metamorfozat pe amândoi în păsări marine.)

Când de departe-am zărit felinarul: "La focul acela
Este şi-al meu -am grăit - ţărm, unde-i dragostea mea"
ªi deodată-obositele-mi braţe prind iarăşi putere,
Parcă şi trupului meu valul mai moale-i era.

Nu mai simt unda-ngheţată venită din fundul strâmtorii,
Pieptul atât mi-e cuprins de-nflăcăratul meu dor.
Ţărmul se-apropie-ntr-una, cu cât-naintez spre acesta;
Calea cu cât s-a scurtat, eu pe atât mă zoresc.

Când în sfârşit ai putut să mă vezi, cu privirile tale
Mă-mbărbătezi şi-mi sporeşti vlaga din trup şi mai mult.
Eu mă silesc doamnei mele să plac la înot şi atuncea,
Braţele mele mişcând cu dibăcie pe val.

Doica ta poate abia să-ţi împiedice paşii spre mare
(Căci am văzut-o atunci, fără ca tu să mi-o spui).
Totuşi ea nu izbuti să te ţină să vii pân-la coastă
ªi să nu-ţi uzi piciorul de-o unduire de val.

Ne-mbrăţişăm fericiţi şi schimbăm sărutări drăgăstoase,
Vrednice, marilor zei, mări pentru ele să trec!
ªi de pe umerii tăi îmi arunci peste umeri o mantă;
Înrourate de val, pletele mi le usuci.

Ce mai urmează-i o taină pe care doar noi o cunoaştem,
Noaptea şi-acel felinar ce-mi luminează din turn.
Iar bucuriile nopţii de-atunci nu pot fi numărate,
Cum nu se pot socoti algele din Hellespont.

Vremea zburdării ascunse cu cât ne era măsurată,
Noi pe-atât căutam s-o folosim mai din plin.
Soaţa lui Tithon de-acum alunga dinaintea ei noaptea,
Sol Aurorei, pe cer dalbul luceafăr sclipea.

Ne sărutam cu nesaţ, şi-n grabă, plângându-ne-ntr-una
Că vremea nopţii trecu prea iute pentru-amândoi;
Ghesul amarnic al doicii ne-a pus şovăielilor capăt
ªi de la turn am pornit spre-nfriguratul meu ţărm.

Mă depărtai către Marea Fecioarei cu ochii în lacrimi
ªi, cât putui să zăresc, tot către tine privii.
Înotător fără seamăn mă cred, când pornesc înspre tine;
Drept să-ţi spun, când mă întorc, parcă-s scăpat de la-nec.

Dacă mai vrei să mă crezi, către tine mi-i calea uşoară;
Apele - munţi neclintiţi la-napoiere îmi par.
Cine-ar crede? Chiar patria mea o văd iar cu mâhnire!
În părintescu-mi oraş, da, cu mâhnire trăiesc.

Vai! prin iubire uniţi, ne desparte noianul de ape!
Suntem un gând amândoi şi-aceeaşi ţară s-avem!
(Sestus să-mi fie oraşul ori Abydosul ţie să-ţi fie drag)
Când e furtună în larg, pentru ce mă frământ şi eu oare?

Vânturi, uşoare pricini, calea de ce mi-ar opri?
Încovoiaţii delfini ne cunosc de pe-acuma iubirea;
Peştilor, oaspeţi în val, nici lor nu sunt neştiut.
Calea ce tot îmi croiesc prin tăcerile lungi ale apei

E ca făgaşul ce-l bat nenumăratele roţi.
Mă văitam alte dăţi că n-aveam decât drumul acesta:
Astăzi de vânturi mă plâng că şi pe-acesta mi-l iau.
Valul lovind mereu ţărmul, e albă a Hellei strâmtoare;

Vasele-n portul lor chiar sunt ocrotite cu greu.
Marea aceasta când luă, de la fata-nghiţită de valuri
Numele ei, şi pe-atunci cred că la fel arăta.
Faima ei rea dobândită prin pierderea Hellei, ajungă-i!

Numele fie-i legat numai de-un singur omor!
Cât pizmuiesc eu pe Phryxus purtat de miţosul berbece
Cu străluciri aurii, peste adâncile mări!
Totuşi eu nu am nevoie de năvi ori berbeci să-mi ajute,

Apa mi-este de-ajuns ca s-o brăzdez liniştit.
N-am de la cine-nvăţa, să mă lase să-not doar în voie
ªi am să fiu călător, înotător şi năier.
Nu mă voi călăuzi după- Arcturus ori Ursa cea mare,

Steaua dintâi ce-ndruma pe tyrieni mai ales.
Alţii privească la Polul de gheaţă parrhasica Ursă
Ale Cununii luciri ori Andromeda pe cer,
Nu vreau pe cele iubite de Zeus, de Perseu şi de Bachus

Drept călăuză să am pe îndoielnicu-mi drum.
Este o altă făclie mai sigură mult pentru mine,
Dragostea mea ce-mi va fi astru în întunecimi.

Merg sub privirea-i la Colchos, la capătul Pontului însuşi,
Unde thessalicul vas după grea cale a ajuns;
ªi pe-acel tânăr Palemon îl pot la înoturi întrece,
ªi pe acel ce mâncând o buruiană fu zeu.

Deseori braţele mele de-atâtea mişcări îmi slăbiră,
Pe nesfârşitul întins greu le puteam încorda;
Când le-am zis însă: "Răsplată de seamă vă dau de-osteneală,
Am să vă pun căpătâi doamnei curând după gât",

Fără zăbavă îşi luară avânt să primească răsplata,
Ca armăsarul elid, care-a trecut de stănog.
Prea credincios în iubirea ce inima-mi înflăcărează,
Vin după tine ce pari vrednică-n cer să trăieşti;

Vrednică, sigur, de cer, dar rămâi câtva timp şi pe lume,
Ori o cărare să-mi dai către lăcaşul ceresc.
Eşti lângă mine şi bietu-ţi iubit prea puţin te-ntâlneşte;
Marea când s-a răzvrătit tulbură sufletul lui.

Ce-mi foloseşte că despărţitoare e-o mare-aşa mică,
Dacă-ntr-un drum aşa scurt piedică apa îmi stă?
Parcă-aş dori a mea doamnă să fie la capătul lumii,
Cât mai departe, să am pururi nădejdea la ea.

Inima-mi arde mai tare cu cât mi te ştiu mai aproape;
Chiar de-mi lipseşti uneori, totuşi nădejdea-mi păstrez.
Mai că ating ce iubesc, aşa mare ni-i vecinătatea;
Iată ce, vai, atât de des lacrimi îmi stoarce din ochi.

Nu-i ca şi când urmăreşti nişte roade ce-ţi fug dinainte
Ori ca şi când vrei să sorbi apă din valul fugar?
Să mi te îmbrăţişez numai când îmi îngăduie marea
ªi pe furtună nicicând să nu pot fi fericit?

Mai nestatornic ce e decât vântul şi valul pe lume?
Oare pe valuri şi vânt pururi nădejdea să-mi pun?
Încă furtuna-i în toi; ce va fi când Pleiadele, Capra
ªi cu Boarul, uniţi, marea mi-o vor vânzoli?

Ori nu ştiu însumi de ce sunt în stare, ori, nesocotită,
Dragostea însăşi atunci mă va trimite-n vâltori.
ªi să nu crezi că-ntr-un timp depărtat împlini-voi aceasta:
Cât de curând vei afla făgăduiala că-mi ţin.

Nopţile ce vor urma, de va fi tot furtună pe mare,
Prin grozăviile ei voi încerca să răzbat.
Ori voi avea fericirea să ies din ispravă cu bine,
Ori frământatei iubiri capăt prin moarte-am să pun.

Totuşi doresc, cel puţin, să fiu dus înspre părţile tale
ªi să-ţi ajungă la ţărm trupu-mi de val aruncat.
ªtiu, ai să plângi şi-ndurându-te atunci să pui mâna pe dânsul,
Îi vei striga: "Numai eu pricină morţii ţi-am fost"

Te-ndurerează, desigur, icoana aceasta de jale,
Inima-ţi va sângera slovele mele citind.
Nu te-ntrista, încetez; dar ca marea să fie-mblânzită,
Cât mai curând să-ţi uneşti ruga ce faci cu a mea.

Fie o vreme senină atât cât trec marea la tine;
Când al tău ţărm am atins, iar bată vântul cât vrea.
Ocrotitor al corăbiei mele e portul acesta;
Altundeva nicăieri nu mă pot adăposti.

ªi să mă-nchidă Boreu unde traiul îmi e aşa dulce;
Leneş voi fi la-notat şi-am să mă fac chibzuit.
Undelor n-am să arunc niciodată vreo vină că-s surde,
Că-notătorilor pun piedici la trecerea lor.

Ţină-mă vântul cel aspru şi dragostea-n braţele tale,
Două pricini ce doresc să mă oprească mereu.
Când înceta-va furtuna, din mâini îmi voi face iar vâsle,
Ai însă de felinar grijă să fie aprins.

Ţină-ţi acum de urât peste noapte scrisoarea aceasta;
Ce mai doresc e să pot cât de curând s-o urmez.


(Leandru, tânăr originar din Abydos, îndrăgostit de Hero, preoteasa zeiţei Venus, din Sestus, trecea în fiecare noapte înot Hellespontul, strâmtoarea Dardanele de astăzi, ca să-şi vadă iubita, călăuzit de un fanal pe care aceasta îl aprindea de fiecare dată în vârful unui turn. Odată, surprins de furtună, Leandru îşi pierdu viaţa, înghiţit de valuri. Deznădăjduită, Hero s-a aruncat şi ea în mare din înălţimea turnului.)

traducere şi note Maria-Valeria Petrescu

Lăsaţi-mă să plâng - Johann Wolfgang Goethe

Lăsaţi-mă să plâng! Încercuit
De noapte, în pustiul fără margini
Cămile dorm şi cei care le mână.
Tăcut veghează-armeanul socotind.
Iar eu, alături, milele socot
Cari de Suleica mă despart; revăd
Supărătoate, lungile-ocolişuri.

Lăsaţi-mă să plâng! nu e ruşine!
Bărbaţii care plâng, sunt buni.
Doar şi Achille-a plâns pentru Brizeis!
Jelit-a Xerxes oastea neînfrântă.
Pe cel iubit ce singur moartea-şi dete
Îl plânse Alexandru.
Lăsaţi-mă sa plâng! sub lacrimi colbul prinde viaţă,
Iar musteşte.

În româneşte de Maria Banuş

Adrian Paunescu - Singur, fara nimeni

Fereasca Dumnezeu, daca mai poate,
Pe fiecare, de singuratate,
acesta-mi pare lucrul cel mai greu,
fereasca-ma de mine Dumnezeu.

Fereasca-ma noroiul de noroaie,
fereasca-ma plouandul nor - de ploaie,
fereasca-ma singuratatea mea
ca singur sa ma narui pe podea.

Si gura sa-mi aud cum mila cere,
vreunor pasi din vreo apropiere,
si, fara nimeni, sa ma sting in glas,
pe lume cat de singur am ramas.

Atat de singur sunt pe-acest pamant,
ca nimeni nu va sti daca mai sunt.