Poezii care ne-au mangaiat sufletul de-a lungul timpului...

Frumuseţea - Charles Baudelaire

Frumoasă sunt, cum este un vis cioplit în stâncă
ªi sânii mei de care atâţia se striviră
Poeţilor o mută iubire le inspiră,
Materiei asemeni, eternă şi adâncă.

În larg azur ca sfinxul stau mândră şi ciudată;
Mi-i inima de gheaţă şi trupul cum sunt crinii;
Urăsc tot ce e zbucium tulburător de linii
ªi nu plâng niciodată şi nu râd niciodată.

Poeţii, pe vecie ursiţi făpturii mele,
Ca-n faţa unui templu cu mândri stâlpi senini,
Îşi vor petrece viaţa în studii lungi şi grele;

Căci am, ca să-i înduplec pe-aceşti amanţi blajini,
Oglinzi în care totul mult mai frumos se-aşterne:
Adâncii mei ochi limpezi, plini de lumini eterne.



Îţi las aceste versuri... - Charles Baudelaire

Îţi las aceste versuri, iar dacă al meu nume,
Corabie purtată de vânturi priitoare,
Ajunge-va odată la ţărmuri viitoare,
Însufleţind pe oameni cu-n vis din altă vreme,

Să-ţi fie amintirea un basm de altădată,
Un cântec spus pe-o veche şi ostenită strună,
Cu stihurile mele-nălţându-se-mpreună,
În tainice inele frăţeşte-ncătuşată.

- Făptură urgisită, din Iad la Dumnezeu
Nu-i nimeni să-ţi audă strigarea decât eu.
Iar tu, uşoară umbră, alunecând fugară,

Treci peste proştii care te-au socotit amară,
Dispreţuind grămada infamă care latră, -
Arhanghel cu ochi negri şi inimă de piatră!

Gabrielle :vishenka:


În marea trecere - Lucian Blaga

Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.
Cerul se dăruieşte apelor de jos.
Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere
îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagă poveste.

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.

Poate a pierit subt stânci.
Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aştept veştile,
numai peşteri răsună,
pâraie se cer în adânc.

Sânge fără răspuns,
o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.

Tot mai departe sovăi pe drum -
şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframă
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.

Bărbatul şi femeia - Victor Hugo

Bărbatul este cea mai elevată dintre creaturi. Femeia este cel mai sublim ideal.
Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron, pentru femeie un altar.
Tronul exaltă, altarul sfinţeşte.
Bărbatul este creierul, femeia este inima.
Creierul primeşte lumină, inima primeşte iubire. Lumina fecundează, iubirea reînvie.
Bărbatul este puternic prin raţiune, femeia este invincibilă prin lacrimi.
Raţiunea convinge, lacrimile înduioşează sufletul.
Bărbatul este capabil de eroism, femeia - de orice sacrificiu.
Eroismul înnobilează, sacrificiul aduce sublimul.
Bărbatul are supremaţia, femeia are intuiţia.
Supremaţia semnifică forţă, intuiţia reprezintă dreptatea.
Bărbatul este un geniu, femeia este un înger.
Geniul este incomensurabil, îngerul este inefabil.
Aspiraţia bărbatului este către gloria supremă, aspiraţia femei este îndreptată către virtutea desăvârşită.
Gloria face totul măreţ, virtutea face totul divin.
Bărbatul este un cod, femeia este evanghelia.
Codul corijează, evanghelia ne face perfecţi.
Bărbatul gândeşte, femeia intuieşte.
A gândi înseamnă a avea creier superior.
A intui, simţind înseamnă a avea în frunte o aureolă.
Bărbatul este un ocean, femeia este un lac.
Oceanul are o perlă care îl împodobeşte, lacul, poezia care-l luminează.
Bărbatul este un vultur care zboară, femeia - o privighetoare ce cântă.
A zbura înseamnă a domina spaţiul, a cânta înseamnă a cuceri sufletul.
Bărbatul este un templu, femeia este sanctuarul.
În faţa templului ne descoperim, în faţa sanctuarului îngenunchem.
Bărbatul este plasat acolo unde se sfârşeşte pământul, femeia acolo unde începe cerul.

:vishenka: :luck:

Lord Byron – Romanta

A mea tînără taină afund rămâne-ascunsă
În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit;
Iar când inima-mi bate de sila ei împunsă
L-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit!
ªi singură-n tăcere o simt iar tremurând.

A mea flacără este vecinică, nevăzută
Ca şi slaba lumină candelei sub mormânt,
ª-a deznădejdii rece întunecime mută
În veci nu o va stinge; iar razele ei sunt
Întocmai de zadarnici ca şi cînd n-ar fi fost.

Aibi-mă-n pomenirea-ţi, la groapa mea nu trece
Făr-a-ţi arunca ochiul şi fără a gândi
L-aceea ce cenuşa-i te simte, deşi rece;
Singura chinuire şi iad ce-aş suferi
Este de a fi stinsă din pomenirea ta.

Ascultă-mi ast din urmă glas singur pentru tine
Virtutea nu opreşte a plînge pe cei morţi;
În veci eu ţi-am cerut-o, fă-mi singurul ăst bine
O lacrimă să-ntimpin l-a veciniciei porţi,
Întîia ş-a din urmă răsplată de amor.

(trad. Ion Heliade Rădulescu)

Arthur Rimbaud - Ofelia

I

Pe unda neagră, lină, în care stele dorm,
Ofelia cea albă pluteşte-ncet, culcată
În lungile ei văluri. ªi pare-un crin enorm.
Chemări de corn răsună-n pădurea depărtată.

De ani o mie trece pe lungul, negrul râu,
Ofelia cea tristă, ca o nălucă pală.
De ani o mie, dulcea-i sminteală, fără frâu
Romanţa şi-o îngână în briza vesperală.

Ca pe-o corolă vântul îi desfăşoară, lin,
Gingaşul văl pe apă, şi sânul i-l sărută,
Plâng sălcii pe-al ei umăr, iar trestiile vin
Asupra frunţii sale, în vise-adânci pierdută.

Mototoliţii nuferi suspină-n juru-i, blând;
În vreun arin ce doarme, ea sperie ca un crainic
Vreun cuib din care – o clipă – se-aud aripi bătând.
Din stelele de aur, pogoară-un cântec tainic.

II

Ofelie frumoasă ca neaua, ai murit
Copilă; tu, de apă ai fost târâtă, poate
Fiindcă-un vânt din munţii Norvegiei stârnit,
În şoaptă îţi vorbise de aspra libertate.

O boare neşiută, ce păru-ţi răvăşea,
Spre mintea-ţi visătoare ducea un straniu freamăt.
Iar inima ta, glasul Naturii-l desluşea
În bocetul pădurii şi în al nopţii geamăt.

Imensa horcăială a mărilor sub cer
Zdrobea prea omenescul tău sân, plin de dulceaţă.
ªi, într-o dimineaţă de-april, un cavaler
Frumos, nebun şi palid, ţi-a-ngenuncheat în faţă.

Iubire, Libertate şi Cer! Ce vis trăiai!
ªi te topeai într-însul ca neaua pe jăratec.
Te gâtuiau vedenii şi, fără glas, purtai
În ochii-albaştri spaima de-un Infinit sălbatec.

III

- Poetul ne mai spune că, nopţile, tu vii
ªi cauţi pe sub stele, cândva culeasa floare, -
ªi c-a văzut-o, strânsă în văluri străvezii,
Pe-Ofelia cea albă plutind, ca un crin mare.


(În româneşte de Petre Solomon)