NCPC cu privire la autoritatea parinteasca

In noul Cod de Procedura Civila, in art.898 : 902 se reglementeaza modul executarii silite a programului de relatii cu minorul.
Deci legiuitorul recunoaste ca minorul este o fiinta umana, cu sentimente si vointa, nu un sac de cartofi pe care-l impartim jumi-juma.

Se stipuleaza clar ca minorul nu poate fi bruscat si luat cu forta.

In aceasta situatie, parintele vizitator va juca mata-prinsa prin casa dupa minor?

Stiti, am reusit sa pacalesc copilul, fortandu-l sa manance ceea ce a refuzat initial.
Dupa scurt timp, a dat afara tot si nu a mai vrut sa manace nimic.

Stimata dna ella, e drept ca minorul nu-si poate alege familia, implicit tatal/mama, caci de-ar putea cu siguranta nu si-ar alege mame care sa-i abandoneze in maternitati sau tati care sa-i bata cu lantul, dar filiata nu confera si obligativitatea unor sentimente! E tatal lui, punct, si trebuie sa-l vada..........si daca nu vrea, nu simte, nu-l trage inima (sa excludem cazul copiilor de pana in 3-4 ani), ce sanctiuni propuneti????????//caci daca e punct apai e punct! Atat de categoric verdictul e clar ca trebuie sa existe si o "pedeapsa" ! ce propuneti?
In plus, legea imi pare ca ar proteja "drepturile" copilului, mi-a reiesit mie din titlu. Asa cum tatal are dreptul de a avea un program de vizitare, de sa zicem 3 ori pe saptamana, si venind doar odata pe luna, instantele nu apreciaza ca acest drept ar trebui retras, si ca in interesul superior al copilului ar fi ca tatal poate veni oricand i se nazare, oricare ar fi consecintele aparitiilor versius disparitiilor din viata copilului (ca doar nu o sa vorbim despre siguranta, consecventa, predictibilitate, rutina...etc), la fel are si copilul dreptul de a vizita parintele nerezident, NU si obligatia! sau in opinia dvs dreptul tatalui e mai drept ca dreptul copilului???

:D
S-a mai discutat destul de „aprins” și pe alt forum dacă dreptul copilului (sau părintelui) de a avea legături personale cu părintele (respectiv copilul) are și o obligație corelativă, adică obligația celuilalt de a dezvolta asemenea relații...

După părerea mea aceste drepturi personale nepatrimoniale nu pot avea o obligație corelativă, adică dacă eu am dreptul să am o relație personală cu o altă personă, nu înseamnă că acea persoană este obligată să aibă relații personale cu mine.

Doar că subiectul acestui forum este puțin altul...

Este vorba despre cât de mult contează opțiunea minorului în comparație cu opțiunea părintelui în relația personală pe care în mod normal ar dezvolta-o cei doi.

Nu cred că opțiunea minorului (chiar și mai mare de 3 - 4 ani) are aceași pondere ca și cea a părintelui.

Normal că un copil nu e un sac de cartofi, dar, chiar dacă e puțin off topic poate ar fi bine să vedem unde a dus creșterea „importanței opțiunilor” minorilor în ultimii 20 de ani în procesul de educare și formare a acestora.

În ceea ce privește „bruscarea minorilor”, ar fi bine să facem distincție între situațiile când această măsură sunt în „interesul superior” al acestuia sau impotriva acestui interes.
Distincția aceasta în mod sigur nu o poate face minorul în cauză.
Să nu uităm că multe personalități ajunse la un anumit nivel de recunoaștere a calităților și personalității lor își amintesc cu mare plăcere de anumie asemenea „bruscări” (sau „corecții” ) din perioada copilăriei lor ... spre deosebire de unii tineri formați în ultimii ani care nu au suferit nici un fel de „bruscare”... dar din păcate nici nu au nici un fel de recunoaștere a calităților sau personalității lor. ;)

„Reguli speciale de executare
Art. 910. - (1) Daca in termen de o luna de la comunicarea incheierii prevazute la art. 905 alin. (2) debitorul nu executa obligatia sa, executorul judecatoresc va proceda la executarea silita.
(2) Executarea se va efectua in prezenta unui reprezentant al directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului si, cand acesta apreciaza ca este necesar, a unui psiholog desemnat de aceasta. Prezenta psihologului nu este necesara daca reprezentantul directiei are aceasta calificare.
(3) La solicitarea executorului judecatoresc, agentii fortei publice sunt obligati sa isi dea concursul la executare, in conditiile legii.
(4) Nu este permis niciunei persoane sa bruscheze minorul sau sa exercite presiuni asupra lui pentru a se realiza executarea.


Opunerea la executare
Art. 911. - (1) Daca debitorul nu isi indeplineste obligatia, penalitatea stabilita de instanta potrivit art. 905 va curge pana la momentul executarii, dar nu mai mult de 3 luni de la comunicarea incheierii prevazute la art. 905 alin. (2).
(2) In cazul in care debitorul nu isi indeplineste obligatia in termenul prevazut la alin. (1), precum si atunci cand debitorul este de rea-credinta si ascunde minorul, executorul judecatoresc va consemna acest fapt si va sesiza de indata parchetul de pe langa instanta de executare in vederea inceperii urmaririi penale, pentru savarsirea infractiunii de nerespectare a hotararii judecatoresti.


Refuzul minorului
Art. 912. - (1) Daca executorul constata ca insusi minorul refuza in mod categoric sa il paraseasca pe debitor sau manifesta aversiune fata de creditor, va intocmi un proces-verbal in care va consemna constatarile sale si pe care il va comunica partilor si reprezentantului directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului.
(2) Reprezentantul directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului va sesiza instanta competenta de la locul unde se afla minorul, pentru ca aceasta sa dispuna, in functie de varsta copilului, un program de consiliere psihologica, pentru o perioada ce nu poate depasi 3 luni. Cererea se solutioneaza de urgenta in camera de consiliu, prin incheiere nesupusa niciunei cai de atac, pronuntata cu citarea parintilor si, dupa caz, a persoanei la care se afla copilul. Dispozitiile legale privind ascultarea copilului raman aplicabile.
(3) La finalizarea programului de consiliere, psihologul numit de instanta va intocmi un raport pe care il va comunica instantei, executorului judecatoresc si directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului.
(4) Dupa primirea raportului psihologului, executorul va relua procedura executarii silite, potrivit art. 910.
(5) Daca si in cursul acestei proceduri executarea nu va putea fi realizata din cauza refuzului minorului, creditorul poate sesiza instanta competenta de la locul unde se afla minorul in vederea aplicarii unei penalitati, dispozitiile art. 905 alin. (2) si (4)-(6) fiind aplicabile in mod corespunzator.”


Bănuiesc că la aceste texte de lege vă referiți.
După câte înțeleg, dacă minorul refuză „executarea” se va dispune un program de consiliere psihologică, iar dacă și în urma acestuia minorul refuză „vizita”, debitorul obligației respective va suporta penalități (adică părintele care nu respectă programul de vizitare)...
Deci, dacă în urma evaluării psihologice se stabilește că ambii părinți e bine să aibă legături cu copilul (în limita programului stabilit), indiferent de voința copilului, părinții vor trebui să respecte acel program de vizitare (nu silit „cu forța” ci prin plata acelor penalități).

Aceste reglementări legale (noi față de cele din veciul CPC), nu cresc sau scad ponderea „voinței” minorului în executarea obligației părinților în ceea ce privește programul de vizitare stabilit printr-o hotărâre judecătorească.

Opinia minorului - care este lipsit de discernământ, sau are discernământul în formare - nu poate fi luat în calcul la decizia privind relațiile acestuia cu părinții, decât într-o oarecare măsură, care este diferită de la caz la caz. Adică dacă un copil de 3 - 4 ani „nu vrea și nu vrea”, voința lui nu va fi obligatoriu respectată de psihologi, asistenți sociali, judecători, etc... :)

Intrebarea pentru mine ramane, daca, sa zicem, minorul ar continua sa refuze programul de vizitare, de ce acest refuz trebuie "penalizat" din patrimoniul parintelui rezident. Caci, o intrebare fireasca ar fi, ce legatura de cauzalitate s-ar stabili (de catre cine si in ce imprejurari) intre refuzul minorului si responsabilitatea pentru acest refuz al parintelui custodian. Dar nu ma mira, caci la noi legile noi apar spre a fi experimente, contestate ulterior la CEDO la CCR, in instante, si urmeaza apoi despagubirile la sfantu asteapta! O astfel de penalitate, in modesta mea opinie, ar fi putut fi posibila doar pe legea veche, care stabilea incredintarea, iar parintelui caruia ii era incredintat copilul, raspundea in totalitate. Actualmente, cand copiind ca orbii din legislatiile altor tari cu realitati si mentalitati total diferite de ale noastre, exista autoritate parinteasca comuna, vezi Doamne drepturi si obligatii egale ale ambilor parinti, care ar putea fi temeiul pentru care, eu, si doar eu, sa raspund pecuniar, pentru o optiune (justificata sau nu) a minorului, atata vreme cat noi, parintii, raspundem in mod egal de cresterea si educarea copilului? Respectiv, imi poate fi doar mie imputat refuzul minorului, sau si celalat parinte a avut o contributie la actuala situatie de fapt? Si sa te tii procese noi si noi!