Drept de vizita

De ce nu prezinta tatal interes pentru copiii sai? S-a implicat in cresterea lor in timpul casatoriei?

Adica, doamna proastasatului, imi spuneti ca eu nu am o relatie cu parintii mei pentru ca ma vad cu ei de cateva ori pe an si-atat?
Regret sa va spun, insa nu intelegeti ce inseamna mentinerea si intretinerea unei relatii cu un absent. Ce inseamna sa te gandesti ca azi e ziua absentului si sa-i faci o felicitare ori sa-l suni.
Regret sa va spun, dar daca absentul se prezinta o data pe an in situatia in care prezentul mentine relatia copiilor cu el, atunci copiilor le e usor sa interactioneze si sa-l vada si sa se bucure de el.
Dar... asta ar insemna ca prezentul sa fie mai putin orgolios decat absentul si sa puna interesul copiilor deasupra nervilor proprii. Ceea ce e deosebit de greu, omul fiind o fiinta egoista prin natura lui.

Pentru userul care a deschis discutia: Ca sa nu ajungeti sa confundati interesele diferite ale indivizilor din aceeasi familie si sa va treziti ca prin adolescenta copiii vor sa stea cu celalalt parinte, scenariu tot mai des intalnit, apelati la un psiholog ca sa intelegeti prin ce trec copiii de cate ori dv. le refuzati sa stea cu tatal acre vine, indiferent de program.

Cat despre a suna inainte de a veni, acest lucru il puteti face doar daca aveti acest lucru trecut in hotarare; altfel, puteti incerca, daca situatia de fapt permite, schimbarea vizitelor.

Da domna AVLIL exact asta va spun, caci ochii care nu se vad se uita!
Relatia si stransa legatura dintre copii si parintii lor se creaza in timp, prin dragoste, constanta, sentimentul copilului ca parintele ii e alaturi, ori de cate ori are nevoie. Ceva ciudat in ce spun?
"Prezentul" nu poate inlocui "absentul" prin vorbe, si explicatii. Nici vorbele, nici felicitarile, nici explicatiile nu tin de cald la infinit! Rezultatul ramane acelasi: nu e, nu vine, nu-mi sterge nasul, nu-mi face un sandwitch, nu-i pot cere ajutorul la matematica, nu-l pot tine de mana in parc etc. "Absentul" e tot parinte, nu holograma. Trebuie sa fie prezent, preocupat, ingrijorat, afectos etc. Iar copilul trebuie sa aiba un orizont de asteptare, macar in majoritate implinit, si nu in majoritate neimplinit spre a asocia figura celuilalt parinte cu bucuria revederii, nu cu dezamagirea zadarnicei asteptari!!!
"Orgoliu" ziceti? Care orgoliu? A avea cu celalalt parinte o relatie matura si responsabila de corecta comunicare nu se numeste orgoliu, se numeste buna cuviinta! Iar buna-cuviinta o invata copilul intaia oara prin exemplu personal al parintilor. Nu mai puneti totul in carca parintelui rezident. Este amoral! Ambii au aceleasi obligatii fata de copiii lor.
Daca parintele nerezident nu poate suna sa anunte daca binevoieste sau nu sa vina, pentru ca nu scrie in hotarare, in aceiasi hotarare nu scrie nici ca parintele rezident e obligat sa-si minta vesnic copilul, inventand minciuni acoperitoare ptr dezinteresul celuilalt! Si nu in ultimul rand, de la o varsta incolo a copilului, numai tine povestea hologramei!

In cazul prezentat (si in toate raspunsurile mele si interventiile), nu cer nimanui sa minta vreun copil!!! Sa minti un copil e imoral si duce la o relatie dezastruoasa cu el, in timp, precum si la crearea unei imagini proaste si lipsa de stima de sine. "Daca pe mine mama/tata m-a mintit toata viata, ce merit eu?"
Copiii nu se mint! Nici bebelusii nu se mint, nici fetii nu se mint!
Copiilor li se spune adevarul, intr-un mod ca ei sa-l inteleaga.

In afara de faptul ca celalalt parinte al lor, absent, e psihotic, in rest, toti parintii se gandesc la copiii lor. MODUL de a se gandi si raporta insa poate fi, de la defectuos, la cel mai prost cu putinta.
Prin urmare, copilului nu-i turnam povesti, ci ii spunem adevarul, chiar daca acest adevar doare si chiar daca el nu e constientizat nici macar de parintele absent.

Faptul ca parintele absent ar vrea sa-l vada, ar vrea sa poata sa-l vada, ar vrea sa fie mandru de el, asta e adevarat in majoritatea situatiilor, insa majoritatea copiilor nu stiu ca niste orgolii il tin pe celalalt parinte departe de ei, ca lipsa posibilitatii de a impune conditiile vizitei il tin pe celalalt parinte departe de el, ca propriile frustrari ALE PARINTILOR il tin departe de el, ca uneori chiar rusinea sau stima proasta de sine a parintelui il tin departe de el...
Copilul, sarmanul, stie doar ca e vina lui, ca "Daca parintele meu nu vrea sa stea cu mine, oare ce mai merit eu? Normal ca Gigel nu vrea sa se joace cu mine, nici mama/tata nu vrea!!"

Suferinta copilului e mai mare in lipsa si durerea de a nu sti acest adevar, ca parintele vrea sa il vada, ca niste handicapuri de regula proprii nu ii permit, e mai mica decat durerea de a se sti refuzat si atat.

De aceea e extrem de important pentru parintele rezident, ca sa nu devina un parinte prezent in abenta, sa mearga la un psiholog si sa inteleaga aceste lucruri, sa vada diferenta dintre furia lui si iubirea copilului.
E greu de diferentiat, in egoismul uman, ca cineva drag noua iubeste neconditionat un om pe care noi il detestam... vrem ca toti prietenii, vecinii, parintii si chiar copiii nostri sa simta simetric despre acel om care ne-a ranit.
Or, raportat la copii, ar insemna sa le facem o nedreptate.