Alienarea copilului si refuzul de a acorda vizitele

Se pare ca am atins un punct sensibil. Alienarea poate insa fi si un raspuns comod pentru cei care nu au fost tocmai prezenti in viata propiului copil. Nu zic ca e cazul dvs, caci n-am de unde cunoaste. La 13 ani e foarte dificil sa controlezi in totalitate comunicarea adolescentului. Daca acesta a avut o relatie normala cu parintele cu care nu mai locuieste nimeni si nimic nu-l poate opri sa mentina legatura, fie si telefonic, cu acel parinte.E mult mai comod insa sa acuzam pe altcineva decat sa ne asumam propriile, posibile, greseli. Punerea in executare a hotararii va asigura exercitarea dreptului la vizita, dar niciodata nu va asigura vreunui parinte, si sentimente din partea copilului. S-ar putea insa ca asta sa nu conteze.
Nu aveti nevoie de nicio plangere penala. Desigur insa ca o puteti face, de fiecare data cand nu va fi respectat dreptul la vizita. Puteti sa va adresati si Directiei de Protectie a Copilului cu o cerere de monitorizare a programului. Va vor insoti la fiecare vizita si vor consemna, in general, ce doriti. Va asigur insa ca nici astea nu vor conduce la sentimente, dar precum spuneam, s-ar putea ca sentimentele copilului sa fie irelevante pentru unii.

Evident ca pentru unii sentimentele copilului sunt irelevante, insa nu pentru mine. Nu s-a atins un punct sensibil deloc, eu am lucrat pe un alt continent timp de 6 ani de zile, vizitele au fost de cateva ori pe an dupa incredintare. Atata timp cat eu fac tot posibilul sa reiau legatura cu baiatul meu si mai mult de atat sa il fac sa inteleaga, ca ceea ce i sa inoculat de persoane evident fara constiinta nu sunt lucruri adevarate, ori este foarte posibil ca baiatul sa nu isi fi schimbat deloc in sinea lui viziunea lui despre mine si sa avem o relatie de tata fiu asa cum trebuie sa fie.

Viata uneori nu este intocmai cum am fi vrut noi sa fie si nu cred ca am facut vreo ilegalitate. Viata profesionala este pe primul loc, evident nu poti sa lasi un loc de munca sa stai caznic cu un copil si fara bani. Insa, precizez ca atat de mult cat sa putut, eu am avut o conexiune foarte puternica cu baiatul meu. Alienarea cu singuranta sa produs, sau mai grav obligarea copilului sa nu isi vada tatal, care este caz penal, sa ma corecteze cineva daca gresesc, dar in momentul in care un parinte isi obliga copilul sa nu isi vada tatal si mai mult de atat face remarci de fata cu el ca "Tu nu ai nevoie de un tata" "Tu nu ai nevoie de el" doar pentru faptul ca dansa, mamica are problemele ei pe care pe mine nu ma intereseaza si nici pe judecator, eu zic ca este o forma de abuz severa, am trait fara tata de la varsta de 14 ani si vreau sa spun ca relatie intre tata-fiu este un nu importanta, este VITALA. si asta o pot intelege doar cei care trec prin asa ceva sau au studiat psihologie.

Aveti dreptate. Relatia copilului cu ambii parinti este vitala. 6 ani in care v-ati vazut copilul sporadic, adica intre 7 ani ai fiului dvs si cei 13 impliniti, pe care ii are in prezent, desigur ca si-au pus amprenta. Da, e la fel de adevarat ca nu ati fi putut pur si simplu sta acasa si renunta la munca. La fel de adevarat e ca totul vine la un pret, chiar si la unul nedrept. Iar daca singur afirmati ca vreme de 6 ani v-ati vazut copilul de cateva ori pe an, ce nevoie, ca sa zic asa, ar mai fi avut mama, intruchiparea raului, asa cum sunt etichetate in general mamele, sa alieneze copilul, adica sa-l indeparteze de dvs, cand dvs facuserati deja singur acest lucru, chiar si silit de viata?
Nu v-a acuzat nimeni ca ati fi facut o ilegalitate. Ati facut insa, silit sau nu de imprejurari, o alegere. Si cu acea alegere trebuie sa va impacati, nu sa dati vina pe altul.
Totusi, "mamica aceea cu probleme", cum o numiti dvs, v-a crescut baiatul in acei 6 ani in care dvs ati lucrat pe alt continent si v-ati vazut de viata dvs. Si daca astazi va uitati cu mandrie la fiul dvs, care e bine si sanatos, sa stiti ca e si datorita ei! Iar dragostea unui copil n-a castigat-o nimeni pana azi ponegrindu-i unul dintre parinti, fie el tata sau mama.

Da, sunt de acord cu cele spuse, cam asta am relatat si eu mai sus. Nu ar trebui sa mai intru in detalii, dar de mentionat este faptul ca si mama copilului, pe care nu o numesc cu probleme, chiar are o problema atata timp cat imi blocheaza copilul pe toate caile posibile cand ar fi putut pur si simplu sa acorde o vizita, ce e asa greu de facut si inteles ca prin lege sa dat acest drept?

Pe de alta parte si dansa, a stat in total cca. 5 sau 6 ani departe de copil, la fel vizitandul o data sau de ori pe an. Nu suntem niciunu sfiinti insa ceea ce face ea este ilegal si am sa iau toate masurile legale, inclusiv un terapeut pentru copil sa il ajute sa isi dea seama de lucrurile prin care trece, a trecut si probababil sa ii raspunda si la intrebarile lui care le are vizavi de relatia fiu-tata-mama.

Repet, si asta pentru ca vad ca suntenti singura persoana care nu intelege un lucru. Lucrurile sunt destul de simple; mama baiatului meu il blocheaza pe toate caile, fie ele in persoana, la telefon sau pe facebook (whatsapp etc) de la comunicare cu mine. In aceasta situatie legea trebuie sa intervina, pentru ca nu traim la 1900, probabil daca traim in anii aceeia deja ii dadeam jos usa si intram sa imi vad copilul. Sa mergi tu in alt oras la 800 de km si sa nu ti se deschida usa, asta e boala mentala nu altceva.

Multumesc pentru raspunsuri inca odata

Copilul are nevoie de o figura paterna chiar si la 13 ani. Si multi nu inteleg ca impiedicarea copilului de a avea legaturi cu unul dintre parinti reprezinta un abuz emotional grav, ce ii va impacta dezvoltarea. Apelati la caile legale pentru a face parte din viata copilului dvs. Din pacate nu exista o reteta a succesului in aceste cazuri. Mai degraba copii si un parinte nefericiti. Celalalt din pacate se iubeste mult prea mult pe sine si crede ca copilul se afla in proprietatea lui, ca sa inteleaga cat de mult rau ii face copilului. Asa ca se bucura de marea realizare a vietii: refuzul copilului de a avea legaturi cu tatal sau.