trope_doi a scris:
Mi-ar placea sa stiu cum au reglementat olandezii aceasta procedura si cum cred ei ca pot fi prevenite abuzurile...
Cu permisiunea Dvs., voi insera un material pe care il consider de calitate pentru a elucida acest aspect. Cu mentiunea ca eu consider ca adaptarea fortata a unei reglementari mulate pe un anumit specific de ordin socio-cultual de obicei are efectuate dezastruoase. Scuze pentru intinderea materialului...
Caz particular- eutanasia şi suicidul asistat medical în Olanda
În Olanda eutanasia este definită ca suprimarea intenţionată a vieţii unei persoane
la cererea sa explicită. În această ţară se consideră că eutanasia poate fi numai ceea ce în
mod curent este denumită eutanasie voluntară activă, deşi olandezii nu folosesc termenii
de voluntară sau activă atunci când vorbesc despre eutanasie.
O întrebare legitimă este de ce eutanasia a fost legalizată pentru prima dată în
Olanda. Care au fost principalii factori care au dus la legalizarea eutanasiei şi a suicidului
asistat medical în această ţară? Nume de prestigiu din Olanda au intervenit în această
dezbatere.
Bert Gordjin arata ca politica olandeză este un exemplu tipic de toleranţă
pragmatică, ce îşi are originile în istoria acestei ţări. În secolul al 17-lea, în republica
olandeză existau două forţe sociale dominante şi uneori contradictorii: comercianţii care
militau pentru pace şi libertate prin toleranţă şi Calviniştii care susţineau reglementari
normative ale comportamentului uman prin standarde morale rigide. Aceste condiţii
sociale au condus la o politică olandeză de toleranţă pragmatică, ceea ce semnifică faptul
că unele acte criminale au rămas nepedepsite şi autorităţile au formulat unele condiţii
pentru imunitate. Aceasta abordare a însemnat, de fapt, o practică de tolerare a anumitor
fapte antisociale.
Herbert Hendin invocă istoria de toleranţă a olandezilor ca explicaţie pentru
acceptarea eutanasiei în aceasta ţară. El arata că olandezii au încercat să-şi apere
libertatea religioasă de-a lungul secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea şi, ca urmare, această
ţară a devenit un refugiu pentru evrei, catolici şi liberi cugeratori ca Spinoza, Descartes,
în încercarea lor de a scapa de opresiunea religioasă.
Griffits pune accentul pe procesul de secularizare care a avut loc în anii 1960 şi
1970 şi care, gradat, a subminat statutul instituţiilor traditionale. Olanda s-a transformat
dintr-o ţară conservatoare şi tradiţionalistă într-o societate caracterizată prin
experimentare socială şi culturală.
Psihiatrul olandez G.F. Koerselman crede că Olanda a trecut prea brusc de la o
societate foarte religioasă înainte de 1950 la procesul de secularizare care a adus cu sine
“umanismul totalitarian”.
În Olanda, mecanismul de bază în rezolvarea conflictelor este compromisul. Acest
mecanism a fost dezvoltat datorită lungii tradiţii olandeze în comert. De exemplu, în
ciuda faptului ca eutanasia era încă ilegală în această ţară, au fost emise ghiduri de
jurisprudenţă necesare pentru a rezolva problema suferinţei pacienţilor, ca un compromis
între cercurile religioase şi seculare ale societăţii.
Atitudinea olandezilor faţă de lege este, de asemenea, un aspect important. De
exemplu, în conformitate cu articolul 40 din Codul Penal olandez, dacă o persoană are
motive morale puternice, convingătoare, este acceptabil să încalce legea în conformitate
cu propria conştiinţă. În consecinţă, curţile de justiţie tind să fie îngăduitoare cu medicii
care efectueaza eutanasia.
Olandezii au o atitudine ambivalentă, în sensul că ei au tendinţa de a manifesta
rezistenţă faţă de autoritatea formală (de exemplu, Biserica Catolică olandeză manifesta o
rezistenţă unică faţă de autoritatea papală) şi să o înlocuiască cu o autoritate mai puţin
evidentă şi directă, medicii şi judecătorii intrând în această categorie. Olanda nu a avut
niciodată un regim politic autoritar. Ca o consecinţă, în timpul celui de-al doilea razboi
mondial, medicii olandezi au refuzat să participe în programul de eutanasie iniţiat de
nazişti pe motiv că statul nu ar trebui să intervină în relaţia medic-pacient. Mai mult, în
timpul ocupaţiei naziste, mulţi medici olandezi au preferat să meargă în lagărele de
concentrare decât să divulge numele pacienţilor lor. Să fie acesta o ironie a istoriei?
Particularităţile sistemului de sănătate olandez joacă, de asemenea, un rol
important. Acesta este un amestec între asigurarea privată şi cea publică care furnizează
acoperire extensivă pentru îngrijirile de sănătate pentru toţi cetăţenii olandezi. Se
estimează că 99,4% sunt asiguraţi pentru toate cheltuielile medicale şi 100% pentru boli
cronice. Olanda are unul dintre cele mai înalte standarde în îngrijirile de sănătate din
lume, olandezii având un drept legal la îngrijiri de sănătate. Aceasta însemnă că eutanasia
în Olanda nu este motivată de povara financiară asupra sistemului de sănătate sau
familiilor. Mai mult, nu există nici o taxă pentru efectuarea eutanasiei, astfel încât aceasta
nu poate fi considerată ca o sursă suplimentară de venituri pentru medici.
Pacienţii olandezi acceptă mult mai mult autoritatea medicilor decât cei din SUA.
Procesele de malpraxis sunt în număr relativ redus. Chiar atunci când un medic pune
capat vieţii unui pacient fără cererea sa explicită, olandezii tind să fie iertători,
considerând că medicul a avut intenţii bune.
Istoria olandeză a practicării eutanasiei şi suicidului asistat medical se întinde pe
aproape trei decade şi reprezintă un amestec de cazuri reprezentative, schimbări în
atitudinile sociale şi medicale, toate acestea ducând, în final, la legalizarea acestor
practici în aprilie 2001.
Înainte ca eutanasia şi suicidul asistat medical să fie legalizate, aceste practici au
fost “tolerate” în Olanda, adică erau prohibite prin lege, dar acceptate în virtutea regulilor
emise în curţile de justiţie.
Primul caz reprezentativ în dezbaterea privind eutanasia şi suicidul asistat medical
s-a întâmplat în anul 1973, când o curte de justitie din Leeuwarden a judecat şi pedepsit
un medic la închisoare pe o săptămână cu suspendare pentru administrarea unei injecţii
letale mamei sale bolnave, în vârstă de 78 de ani, în urma cererii explicite a mamei (cazul
Postma).
Pacienta era o femeie de 78 de ani care suferise o hemoragie cerebrală în urma
căreia rămăsese surdă, vorbea cu dificultate şi trebuia să fie legată de scaun pentru a nu
cădea. La cererea sa persistentă şi voluntară, fiica sa, Dr. Geertruida Postma, i-a
administrat o injecţie cu morfînă şi curara, care i-a determinat moartea.
Curţile de justiţie au acceptat producerea unei morţi mai timpurii datorită
administrării medicaţiei antialgice pentru pacienţii încurabili şi terminali care suferă
dureri insuportabile fizice sau psihice, dar cu condiţia ca scopul tratamentului să fie
înlăturarea durerii şi nu determinarea morţii pacientului. Dr. Postma a fost găsită vinovată
sub incidenţa articolului 293 din Codul Penal, pentru că s-a considerat că scopul ei
principal a fost acela de a produce moartea pacientei. Totuşi, sentinaa uşoară stabilită în
acest caz (o săptămână de închisoare cu suspendare şi un an de probaţiune) a arătat
toleranţa legală faţă de eutanasie. În acelaşi an, Asociaţia Regală Medicală olandeză a
elaborat o declaraţie în care arăta că eutanasia ar trebui să rămână ilegală în Olanda, dar
întreruperea tratamentelor inutile şi înlăturarea durerilor pot fi justificate, chiar dacă
acestea duc la moartea pacientului.
În anul 1981, curtea de justiţie din Rotterdam a condamnat o persoană care nu
era medic pentru a fi asistat un bolnav terminal în comiterea suicidului.
Totodată, au fost emise 9 criterii pentru a crea un cadru în care eutanasia şi
suicidul asistat medical să fie justificate: suferinţa să fie de nesuportat, pacientul trebuie
să fie conştient atunci când îşi exprimă dorinţa pentru practicarea eutanasiei sau
suicidului asistat medical, cererea pentru eutanasie sau suicidul asistat medical să fie
voluntară, pacientului trebuie să i se prezinte soluţii alternative, soluţiile propuse trebuie
să fie viabile şi realiste, moartea nu trebuie să producă suferinţă inutilă altor persoane,
decizia trebuie să fie luată de mai mult decât un singur medic, doar un medic poate
efectua eutanasia sau suicidul asistat medical şi acesta trebuie să aiba grijă deosebită în
luarea acestei decizii.
În cazul de mai sus curtea de justiţie a condamnat acuzatul pe motiv ca acesta nu
era medic. Din momentul în care acest caz a fost rezolvat, eutanasia şi suicidul asistat
medical au devenit practici acceptate în Olanda.
Primul caz de eutanasie implicând un bolnav cronic, dar nu în stadiul terminal al
bolii, a fost judecat la Alkamaar în anul 1982.
Acuzatul era un medic care a eutanasiat o femeie de 95 de ani, bolnavă cronic,
dar nu într-un stadiu terminal. Pacienta era incapabilă de a mânca sau bea şi suferise o
pierdere temporară a conştienţei. Când şi-a recăpătat starea de conştienţă, pacienta a
cerut medicului său să fie eutanasiată. Medicul a cerut o a doua opinie de la un alt medic
care a fost de acord că pacienta nu îşi va mai putea recăpăta starea de sănătate.
Curtea de justiţie a considerat ca medicul nu este vinovat pentru ca pacientul
considera viaţă ca insuportabilă. A fost aratat, de asemenea, că pacienta a avut drept la
auto-determinare şi, implicit, dreptul de a cere eutanasia. Medicul nu a fost găsit vinovat
de tribunalul din Alkamaar, dar a fost condamnat de Curtea de Apel din Amsterdam
pentru că ar fi putut să îndepărteze durerea pacientei în alt mod în afară de eutanasie, dar
nu i-a fost aplicată nici o pedeapsă. În 1984, Curtea Supremă de Justiţie din Olanda a
anulat aceasta decizie a Curţii de Apel pe baza articolului 40 din Codul Penal olandez.
Din acel moment, eutanasia şi suicidul asistat medical au fost acceptate nu numai pentru
pacienţii terminali ci şi pentru cei cronici sau batrîni, ale căror morţi nu sunt iminente.
Două alte cazuri sunt considerate a fi deschis calea spre acceptarea eutanasiei
non-voluntare.
Primul a avut loc în anul 1985, când un medic a fost condamnat la un an de
închisoare pentru uciderea mai multor pacienţi ai unei case de nursing fără
consimţământul lor. Mai tîrziu, sentinţa a fost anulată deoarece poliţia a confiscat ilegal
documente medicale de la medic. În final, medicul a fost chiar despăgubit fînanciar
pentru lezarea reputaţiei sale.
Cel de-al doilea caz s-a întîmplat în anul 1989 şi a implicat un medic care a
administrat o injecţie letală unui nou născut cu sindrom Down şi atrezie intestinală,
defect din naştere care poate fi remediat chirurgical. Tribunalul a decis ca deoarece
copilul ar fi putut suferi grav în urma intervenţiei chirurgicale, atitudinea medicului a
fost justificată. De fapt, în acest caz a fost vorba despre o extensie a apărării de
necesitate, oferite de articolul 40 din Codul Penal Olandez, pentru cazurile de eutanasie
non-voluntară.
În anul 1994, Curtea Supremă de Justiţie din Olanda a decis ca suferinţa
psihologică poate justifica efectuarea eutanasiei sau a suicidului asistat medical. Punctul
de pornire în luarea acestei decizii a fost reprezentat de cazul Chabot.
Pacienta, d-na Hilly Boscher, în vîrstă de 50 de ani, suferea de o depresie
profundă. Ea avea un lung istoric de depresie şi trecuse printr-un mariaj cu un soţ
abuziv. Pacienta a decis să se sinucidă după moartea celor doi fii ai săi, unul prin suicid
şi celălalt datorită unui cancer. În scopul comiterii suicidului, pacienta a contactat
Federaţia Olandeză pentru Eutanasie Voluntară care i-a recomandat să fie examinată de
un psihiatru, în persoana Dr. Chabot. Medicul a diagnosticat-o cu depresie severă şi
incurabilă şi a apreciat că acest caz satisface regulile pentru suicidul asistat medical.
Mai mult, medicul a cerut opiniile a mai mulţi colegi, dar nici unul dintre aceştia nu a
vazut efectiv pacienta. În anul 1991, Dr. Chabot a asistat-o pe d-na Boscher în comiterea
suicidului prin prescrierea unei doze letale de medicamente şi apoi a raportat decesul
acesteia coronerului.
Curtea Supremă de Justiţie nu a avut obiecţii în învocarea în acest caz a apărării
de necesitate, caz în care suferinţa pacientei era pur psihologică, dar a cerut ca în astfel de
cazuri chestionarele care erau înmânate coronerului să conţînă o secţiune specială. Totuşi,
Dr. Chabot a fost judecat sub articolul 294 a Codului Penal olandez pentru ca nici unul
dintre medicii consultanţi nu văzuseră, de fapt, pacienta. Dr. Chabot nu a fost condamnat,
dar a primit o mustrare din partea Tribunalului Medical Disciplînar în februarie 1995.
În 28 noiembrie 2000, Camera Inferioară a Parlamentului olandez a votat în
favoarea legalizării eutanasiei şi a suicidului asistat medical. Proiectul legislativ a fost, de
asemenea, aprobat de Camera Superioară a Parlamentului la data de 10 aprilie 2001. În
acest fel, Olanda a devenit singura ţară din lume, la acea dată, în care eutanasia şi suicidul
asistat medical au fost legalizate. Senatul olandez a aprobat Actul de terminare a vieţii la
cerere şi asistare în comiterea suicidului (Termination of Life on Request and Assistance
with Suicide Act), care conţine criteriile care trebuiesc urmate în vederea efectuării
eutanasiei şi a suicidului asistat medical în Olanda.
Este important de reţinut faptul ca Olanda nu a fost, de fapt, prima ţară din lume
în care a fost legalizată eutanasia. Acest lucru s-a întimplat pentru prima dată în lume în
Teritoriul de Nord al Australiei, unde eutanasia a fost legalizată în anul 1996 pentru o
scurtă perioadă, legalizarea fiind ulterior revocată.
Primul beneficiar al acestei legi a fost Bob Dent de 60 de ani, locuitor a oraşului
Darwin, care în anul 1991 a fost diagnosticat cu cancer de prostată. Asistat de soţia sa şi
de medicul său, pe 26 septembrie 1996, el a iniţiat procedura de suicid folosind “maşina
morţii” propusă de Dr. Philip Nitschke (se facilitează o injecţie cu un medicament letal).
Această lege a fost revocată după doar cîteva luni, la 23 martie 1997, de către
Parlamentul Federal Australian. În acest interval de timp eutanasia a fost practicată la
patru pacienţi, de către acelaşi medic.
În Franţa, eutanasia activă este considerată omucidere, dar eutanasia pasivă este
acceptată în unele cazuri extreme.
Cazul Humbert, petrecut în luna septembrie 2003 a provocat ample dezbateri
privind legalizarea eutanasiei şi a suicidului asistat medical.
În cazul Humbert, Marie Humbert a administrat o doză letală de barbiturice
fiului său de 22 de ani, Vincent Humbert, care era complet paralizat, mut şi aproape orb,
ca o consecinţă a unui accident de trafic petrecut în anul 2000. Vincent Humbert, care se
considera o “legumă” şi deja mort, a cerut permisiunea preşedintelui Chirac pentru ca
viaţa sa să fie terminată, dar cererea sa nu a fost onorată. În urma acestui refuz, Marie
Humbert a decis să-şi ajute fiul să moară şi, astfel, i-a adăugat o doză letală de
barbiturice în perfuzie în cursul unei vizite la spitalul unde era internat fiul său.
Guvernul a cerut procurorilor care instrumentau cazul să arate umanitarism în aplicarea
legii. În cursul suferinţei sale, Vincent Humbert a dictat literă cu literă mamei sale o
carte întitulată “Vă cer dreptul de a muri” (“I ask of you the right to die”), prin
aplicarea unei presiuni pe mîna acesteia pe măsură ce aceasta enunţa literele din
alfabet. Această carte a devenit una dintre cele mai bine vândute cărţi on line.
În Isle of Man, o colonie a Marii Britanii, a fost propusă în noiembrie 2003 o nouă
lege care ar permite bolnavilor terminali să moară. Această lege a fost propusă după
moartea lui Patrick Kneen, un militant activ pentru dreptul de a muri cu demnitate.
Patrick Kneen, el însuşi bolnav terminal ca urmare a unui cancer de prostată, a
înfiinţat un site pe internet şi a organizat o petiţie de 4000 de semnături în favoarea
dreptului de a muri cu demnitate.
Această tentativă legislativă are un larg suport public şi dacă legea va fi
promulgată, ea se va aplica numai rezidenţilor din Isle of Man. În plus, nu va fi permis
persoanelor din alte părţi ale Marii Britanii să călătorească în insulă pentru a beneficia de
această lege.
În Japonia, problema eutanasiei este discutată pe un teren istoric, medical şi legal
particular. Deşi influenţa medicinii vestice este vizibilă în această ţară prin importanţa
crescândă care se acordă autonomiei pacientului, familia acestuia joacă încă un rol
important în deciziile privind tratamentul. În Japonia există un mediu medical marcat de
paternalism. De exemplu, în mod tradiţional, pacientului nu i se comunică detalii privind
boala de care suferă. În această ţară, eutanasia este considerată a fi o parte a dorinţei de a
evita tratamenul agresiv, nedorit.
Un caz de referinţă pentru dezbaterea pe tema eutanasiei în Japonia s-a petrecut
în anul 1962 şi a implicat un individ care şi-a otrăvit tatăl bolnav terminal la cererea
acestuia. Fiul a fost condamnat la o pedepsă privativă de libertate de 4 ani. Mai mult,
curtea de justiţie a identificat 6 condiţii care ar putea face ca eutanasia să fie acceptată:
- pacientul trebuie să fie un bolnav terminal, fără şanse de vindecare,
- durerea pacientului trebuie să fie de nesuportat şi de neameliorat,
- eutanasia trebuie practicată cu intenţia de a suprima durerea pacientului,
- pacientul trebuie să ceară eutanasia în mod expres,
- eutanasia poate fi efetuată numai de către medic, chiar dacă pot asista şi alte
persoane,
- eutanasia trebuie efectuată numai printr-o metodă acceptabilă din punct de
vedere etic
Trebuie menţionat faptul că din 1962 aceste condiţii nu au mai fost aplicate.
Studiile efectuate în Japonia au indicat că opinia publică este în favoarea eutanasiei, dar
medicii sunt cei care se opun vehement.
După cum se constată, nu există un consens în abordarea eutanasiei şi suicidului
asistat medical în lume.
Susţinătorii eutanasiei şi suicidului asistat aduc patru argumente pentru a
justifica aceste practici.
Argumentul compasiunii
Atunci când un pacient are o suferinţă majoră, provocată de o boală incurabilă,
sau suferă o degradare fizică sau psihică neacceptabilă pentru el, ar fi mai blând să-l ajuţi
să-şi sfârşească viaţa decât să-l laşi să trăiască şi să sufere în continuare. Eutanasia şi/sau
suicidul asistat medical apar astfel ca acte de compasiune pentru persoana a cărei viaţă a
devenit de nesuportat.
Argumentul dreptului de a muri
Conform acestui argument, o persoană cu o boală incurabilă, care îi cauzează
durere şi suferinţă, ce nu pot fi îndepărtate prin vreun mijloc disponibil, are dreptul de a
cere sfârşirea chinurilor. Acest drept de a-ţi clama moartea este adeseori privit ca parte a
dreptului la autonomie, prin care pacientul are dreptul de a lua hotărâri în legătură cu
tratamentul său medical.
Argumentul progresului social
Se pretinde că societatea ar avea o obligaţie de a-i elimina din cadrul ei pe cei care
nu fac faţă din punct de vedere fizic şi mintal. Punctele de vedere se bazează pe teoria
utilitaristă cunoscută sub numele de darvinism social. În anii ’20 această teorie era destul
de populară, dar după consecinţele politicii sociale şi rasiale din Germania Nazistă ea şia
pierdut susţinătorii. Teoria se mai utilizează, totuşi, pentru a justifica eutanasia copiilor
sever handicapaţi şi a adulţilor cu demenţă severă sau stare vegetativă persistentă.
Argumentul necesităţii economice
În ultimi ani au fost tot mai numeroase cazurile de stare vegetativă persistentă,
ceea ce a dus la recunoaşterea marilor costuri pentru îngrijirea medicală şi socială a celor
care ar putea fi candidaţi pentru eutanasie. Într-adevăr costul îngrijirii acestui tip de
pacienţi poate fi foarte mare, iar motivaţiile susţin că legalizarea şi trecerea la efectuarea
eutanasiei ar putea permite ca unele sume să fie redistribuite în folosul îmbunătăţirii în
alte sectoare a serviciilor medicale pentru populaţie.
Aceste patru argumente nu au fost suficiente pentru a decide în favoarea
eutanasiei/suicidului asistat şi ele au fost susţinute în cadrul dezbaterilor de o serie de
afirmaţii, şi anume:
- omul are cu adevărat dreptul de a muri, iar valoarea vieţii umane este măsurabilă;
- suferinţa nu poate avea nici o funcţie benefică;
- cerea de eutanasie este întotdeauna raţională şi demnă de încredere.
Se spune că, datorită progresului în ştiinţele medicale, diagnosticul şi prognosticul
medical sînt întotdeauna certe, că se poate aprecia întotdeauna în mod realist gradul de
suferinţă al unei alte persoane, iar în condiţiile în care metodele alternative eficiente
pentru îndepărtarea suferinţei nu sunt disponibile în nici un chip, eutanasia este o
îndatorire justificată a medicului.
Se speră că prin legalizarea eutanasiei se va putea controla şi abuzul, mai ales în
zilele noastre, când cerea pentru organe de transplant este tot mai mare şi că astfel se va
putea face o distincţie clară a eutanasiei/suicidului asistat faţă de omor.
Argumentul progresului social şi al necesităţii economice au implicaţii care le
diminuă forţa în mod considerabil. Reamintim politica rasială şi de genocid a Germaniei
Naziste. Viaţa umană şi fericirea personală nu pot fi reduse doar la termenii impersonali
ai banilor şi cheltuielilor, cu care nu se poate estima situaţia umană.
Prin argumentul dreptului de a muri se face o confuzie între drepturi şi libertăţi, în
sensul că omul este liber să-şi încheie viaţa atunci când crede de cuviinţă, dar asta nu
înseamnă că el are dreptul să procedeze în consecinţă. Un atare drept nu există din punct
de vedere etic, legal sau social.
Argumentul compasiunii este puternic la cei ale căror rude au fost obligate să-şi
urmărească persoanele iubite suferind agonii insuportabile şi să asculte repetate cereri de
a le pune capăt prin eutanasie. Cu toate acestea este îndoielnic cât de mult credit putem
acorda compasiunii faţă de alte principii care guvernează comportamentul uman în orice
situaţie dată, în actuala stare a naturii umane şi a societăţii.
Dacă o acţiune este greşită din punct de vedere etic sau chiar ilegitimă, trebuie să
ne îndoim că un apel la motivul compasiunii o pot face justă etic şi legal.
Dacă studiem prezumţiile pentru practica eutanasiei vedem că sînt de valoare
îndoielnică, mai ales cele de ordin medical.
Oponenţii eutanasiei şi suicidului asistat aduc, la rândul lor, cinci argumente
pentru a-şi justifica opţiunea.
Eutanasia este prea radicală
Eutanasia distruge o problemă în loc să o rezolve. Sfârşind viaţa pacientului, îl
privează pe acesta de speranţă şi de orice posibilitate de a regreta sau de a se răzgândi. În
cazul durerilor intolerabile, ea distruge întregul sistem nervos, în loc să distrugă doar
locul de percepţie a durerii.
Eutanasia nu are justificare etică
Există un principiu etic al totalităţii care îngăduie sacrificarea unei părţi de dragul
întregului. Nu există un principiu invers, de a sacrifica întregul de dragul unei părţi. Cu
siguranţă că acesta ar fi ilogic şi neetic.
Eutanasia este inadmisibilă legal
Datorită posibilităţilor de abuz, majoritatea ţărilor nu au legalizat-o până în
prezent. Acest pericol a fost dedus prin extrapolarea situaţiei din Anglia unde, după
legalizarea avortului, s-au făcut abuzurile de avort. Este de aşteptat ca să nu se poată ţine
în frâu explozia de cazuri de eutanasie pe principiul slippery slope (al pantei lunecoase),
care arată că se poate începe cu cazuri adevărate de ucidere din milă şi la cerea
bolnavului, ca să se ajungă la eutanasie nonvoluntară generalizată, practicată pe motive
politice, sociale sau rasiale.
Eutanasia este greu de pus în practică
Diferitele scheme de eutanasie, inclusiv cele britanice sugerau că eutanasia va fi
dusă la îndeplinire de medici. Totuşi medicii au o formaţie în scopul păstrării vieţii şi nu
a distrugerii ei. Probabil că nu se vor găsi prea mulţi doctori care să dorească să fie
cunoscuţi drept călăii pacienţilor lor, deoarece aceasta ar submina relaţia lor medicpacient.
Eutanasia devine tot mai puţin necesară
Când s-au avansat ideile ce susţineau eutanasia în anii ’30, nu erau cunoscute
conceptul şi practica medicinei paliative. Medicii nu aveau îndrumătoare practice şi nu
aveau experienţă în algeziologie şi în îndepărtarea altor simptoame neplăcute date de
bolile incurabile. Nu era încă înţeles mecanismul acţiunii opiaceelor în controlul durerii,
iar alte metode şi medicamente nu se cunoşteau.
Odată cu abordarea eficientă a mai multor simptoame supărătoare, cu dezvoltarea
sistemului ospiciilor şi al caselor de sănătate, necesităţile de eutanasie scad în mod
simţitor.
Oncologul David Cundiff, autorul cărţii “Eutanasia nu este răspunsul căutat”
(Eutanasia is not the right answer) arată că: “Durerea necontrolată şi suferinţa sunt
capetele listei pentru cererea de eutanasie”. Mulţi dintre pacienţii muribunzi care suferă
de dureri foarte mari au asigurări medicale adecvate care le dau acces la medicaţia de
control a durerii sau la operaţii pe creier care duc la dispariţia percepţiei durerii. El
subliniază că odată cu legalizarea eutanasiei, “dreptul de a muri va deveni datoria de a
muri”.
Sursa : “ Bioetica in lume”
Autori :Beatrice Ioan Medic primar legist Doctor în ştiinţe medicale
Cristina Gavrilovici Medic specialist Pediatrie Master în Bioetică
Vasile Astărăstoae Medic primar legist Doctor în ştiinţe medicale Profesor Universitar la disciplina Medicină Legală, U.M.F. „Gr.T.Popa” Iaşi
avocatnet.ro explicăm legislația
trope_doi, utilizator
nyuszlinda