u.b.i.k. a scris:
@ godspeed
Ar trebui citit si ce am scris mai sus:
u.b.i.k a scris
Argumentului ca pentru eutanasie ar trebui ca altul sa actioneze si ca societatea are tot dreptul sa-i interzica acestuia sa ma ucida isi pierde orice sens in fata posibilitatilor deschise de tehnologia actuala si care ar exclude interventia directa a unui medic ori a altei persoane in acest act.
sic cogito!
Am citit... Inteleg ca va referiti la o “masina a mortii” similara cu cea/cele inventate de Dr. Jack Kervokian. Cu scuzele de rigoare, sincer, nu vad vreo doza de altruism in “metoda” dansului si nu as vrea sa ajung pe mana/neuronii diabolici ai vreunui pasionat al Thanatosului, cum era dansul…
Iata spicuiri din metoda propusa de Kervokian (scuze din nou pentru intinderea materialului):
“Unul dintre promotorii şi susţinătorii fervenţi ai suicidului asistat medical ca drept
al pacientului este dr. Jack Kervokian, medic de origine armeană, care a lucrat ca
anatomo-patolog în statul Michigan din S.U.A. În plus, el este iniţiatorul a mai multe
metode de suicid asistat.
Dr. Jack Kevorkian alegea dintre bolnavii incurabili care apelau la el pe cei care
îndeplineau zece criterii, stabilite şi verificate de el în timp. El le oferea mijloace ca ei săşi
ia singuri viaţa, considerând important ca ultima decizie să aparţină bolnavului.
Kervokian şi-a justificat mereu atitudinea, invocând autonomia şi dreptul de a muri al
individului.
Dr. Jack Kevorkian, supranumit de mas-media şi de admiratorii săi „Doctorul
Sinucidere”, iar de detractorii săi „Doctorul Moarte”, a practicat ca anatomo-patolog
lucrând cu produse patologice, cadavre sau organe umane şi mai puţin cu oameni vii.
Kevorkian a imaginat o “maşină de sinucis” care
i-ar permite individului să-şi administreze singur o doză lichidă de medicament letal, dar
suferindul a murit înainte ca el să fi finalizat dispozitivul.
El a prezentat această “maşină”, pe care ulterior a perfecţionat-o, într-o serie de
interviuri acordate unor ziare, cu ocazia unei călătorii pe care a făcut-o prin S.U.A. în
toamna anului 1989. Originalul dispozitiv constă într-un suport de care sunt suspendate 3
feluri de flacoane: unul cu soluţie salină izotonă, unul cu tiopental şi unul cu clorură de
potasiu. Din fiecare flacon porneşte un tub, toate trei fiind conectate la un dispozitiv
intravenos.
Kevorkian a făcut vâlvă pentru prima dată în cazul bolnavei Janet Adkins, membră
a Societăţii Hemlock, pe care a asistat-o în comiterea suicidului cu această maşină la data
de 4 iunie 1990.
Janet Adkins din Portland, statul Oregon, suferea de boala Alzheimer, dar era încă
în deplinătatea facultăţilor mintale şi încercase chiar un tratament experimental pentru
această afecţiune..
După declaraţiile coordonatorului Societăţii Hemlock din statul Oregon “ea avea
o filosofie a vieţii stabilă, voluntară, bine întemeiată, care includea şi opţiunea de a cere
ajutorul unui medic pentru a muri în cazul unei boli terminale sau invalidantă, ca boala
lui Alzheimer. Scopul ei era să moară înainte ca să-şi fi pierdut minţile, ceea ce ar fi
făcut-o, după opinia sa, o non - persoană”.
Doamna Adkins a auzit de dr. Kevorkian datorită publicităţii pe care acesta şi-a
făcut-o în cursul prezentării maşinii de "auto-execuţie". Însoţită de soţul său, de cel mai
bun prieten al lor şi de preotul confesor, doamna Adkins a plecat la Michigan pentru a se
întâlni cu dr. Kevorkian, iar el s-a oferit să o ajute.
După o discuţie despre boala solicitantei, despre dorinţele ei, au fost stabilite
detaliile “morţii demne”. Datorită costurilor ridicate la moteluri şi casele de funeralii,
locul în care urma să aibă loc "moartea demnă" s-a produs chiar maşina lui Kervokian.
Dr. Kevorkian a conectat-o pe Janet Adkins la un electrocardiograf pentru a-i
monitoriza activitatea cardiacă şi i-a instalat o perfuzie intravenoasă cu soluţie salină
izotonică. Când doamna Adkins şi-a exprimat dorinţa, el a oprit soluţia salină care a fost
înlocuită cu tiopentalul care i-a indus starea de inconştienţă. Un moment mai târziu
"maşina" a oprit soluţia de thiopental şi a înlocuit-o cu clorura de potasiu, eliberând-o pe Janet Adkins de o boală oribilă şi îndeplinindu-i ultima dorinţă - o moarte demnă şi lipsită de durere.
Acest eveniment a stârnit o adevărată dispută profesională şi publică, iar imediat s-au făcut auzite o serie de opinii care luau în discuţie mai multe aspecte
- preocupările morbide ale lui Kevorkian,
- datorită bolii lui Alzheimer, bolnava ar fi suferit de o deteriorare cognitivă progresivă,
aflându-se, la un moment dat, în imposibilitatea de a primi informaţii şi de a-şi da
consimţământul;
- starea de sănătate fizică a doamnei Adkins era excelentă dacă nu punem la socoteală starea de depresie determinată de boală; cu doar cu o săptămână înainte de a se sinucide,bolnava şi-a învins fiul într-o partidă de tenis;
- relaţia profesională dintre Jack Kervokian şi Janet Adkins era de foarte scurtă durată, ceea ce sugerează faptul că Kervokian nu avusese posibilitatea să o cunoască cu adevărat pe pacientă, în aşa fel încât să fie convins de solida argumentare a cererii ei de a muri;
- lipsa oricărei proceduri care să dea acurateţea diagnosticului şi să evalueze capacitate ei de a lua decizia de a se sinucide.
Dr. Kevorkian a fost adus în faţa instanţei pentru că a asistat-o pe Janei Adkins în
comiterea suicidului, iar maşina sa de sinucis a fost confiscată. Tribunalul a emis restricţii temporare în ceea ce priveşte folosirea ei. Kervokian s-a apărat invocând dreptul individului de a decide potrivit conştiinţei sale. El a declarat că obiectivul său este "să facă din eutanasie o experienţă pozitivă" şi să determine profesia medicală să accepte în cadrul responsabilităţilor sale "asistarea pacienţilor la moarte".
Pe 13 decembrie 1990, dr. Kevorkian a fost achitat deoarece în statul Michigan nu
exista un text de lege care să incrimineze asistarea la suicid, iar acţiunea nu a putut fi socotită de tribunal drept delict criminal, deşi a avut consecinţe letale pentru o persoană.
Pe 5 februarie 1991 tribunalul a interzis lui Kevorkian să utilizeze maşina de
sinucis.
Kervokian nu s-a conformat deciziei judecătoreşti, iar în octombrie 1991, le-a ajutat
pe alte două femei să scape de ani de dureri şi suferinţe prin comiterea suicidului.
Marjorie Wantz, de 58 ani, care suferea de o nevralgie pelvină de origine obscură,
care o chinuia înfiorător a utilizat o variantă îmbunătăţită a "maşinii de sinucis".
Interesant este faptul că la a autopsia făcută de Dr. Ljubisa Dragovic, expert medical al Districtului Oakland, nu s-au găsit semne obiective de boală. Sherry Miller, de 43 ani, suferea de scleroză multiplă de 12 ani, înainte ca dr. Kevorkian să-i asiste moartea cu o nouă maşină de sinucis, un recipient din care bolnava a inspirat monoxid de carbon.
Kervokian a păstrat cu grijă fişele întocmite în legătură cu toate morţile pe care le-a
asistat.
Metoda măştii prin care se inhala monoxid de carbon se preta la utilizări în condiţii
precare.
Thomas Hyde, de 30 de ani, muncitor constructor, care suferea de scleroză laterală amiotrofică (boala Lou Gehrig) a utilizat această maşină în august 1993. Asistarea suicidului în acest caz a avut loc în vechea şi ruginita furgonetă Vokswagen a lui Kevorkian din 1968, care era parcată lângă un complex de apartamente dintr-un cartier din oraşul Detroit. La inspirarea monoxidului de carbon au asistat soţia lui şi fetiţa lui de doi ani. După ce şi-a luat rămas bun de la ele el a tras de clipul de hârtie care oprea intrarea gazul în mască şi a murit.
Presa şi moraliştii au luat atitudine împotriva “doctorului asasin”, au criticat metoda
folosită, catalogând suicidul asistat ca pe o execuţie şi nu ca pe o moarte demnă, de dorit.
Unii eticieni medicali au cerut întemniţarea doctorului Kevorkian. O parte din ei
argumentează că menirea medicului o constituie salvgardarea sănătăţii şi că medicii nu ar trebui să se implice în euthanasie.
Alţii susţin că ajutorul dat de dr. Kevorkian bolnavilor care vor să se sinucidă este
greşit de principiu, existând discrepanţe frapante între diagnosticul lor şi starea lor fizică şi mintală reală.
La sfârşitul lunii august 1996, dr. Kevorkian a asistat la cea de-a 39-a sinucidere.
Persoana implicată în acest caz, Jack Leatherman de 73 ani, care suferea de
cancer de ficat şi pancreas, l-a contactat prima oară pe Kevorkian în ziua în care a aflat de diagnosticul de cancer. El a recurs la acesta deoarece medicul său personal refuzase să-l ajute. În cazul lui Leatherman, medicul legist care a examinat cadavrul a declarat că moartea bolnavului nu era iminentă.
Kervokian a asistat în jur de 110 persoane în comiterea suicidului, de vârste, etnii şi confesiuni religioase din cele mai variate. Ei proveneau din mai multe state americane şi chiar din Canada. Este de remarcat promptitudinea cu care Kervokian a acordat acest ajutor, fără a avea prea multe cunoştinţe despre „pacienţii săi”. Ceea ce conta era dorinţa acestora de a muri...
Dr. Jack Kevorkian a fost achitat în trei procese din districtele Oakland şi Wayne,
unde fusese dat în judecată pentru cinci cazuri de asistarea suicidului, cu ajutorul
dispozitivului inventat de el (1990, 1993, 1994). A mai existat o tentativă de proces în districtul Iowa, care a fost respinsă de judecător ca nefiind fondată. Învinuirile au fost aduse de două ori pentru crima de omor, dar ulterior s-a renunţat la ele, căci o lege care să incrimineze în mod explicit suicidul asistat nu exista în statul Michigan. Conform principiului din Dreptul Roman “Nulla poena sine lege”, el nu se făcea vinovat de vreo infracţiune, deoarece fapta nu era prevăzută în Codul Penal.
Iniţiativa lui Kervokian de legalizare a euthanasiei şi suicidului asistat, denumită
„Propunerea B”, conţinea aproximativ 12.000 de cuvinte şi se referea la războiul de acuze reciproce şi epitete dintre susţinătorii şi opozanţii campaniei. Ea a fost denumită “mijlocul de evaziune legislativă a lui Kevorkian”.
În toată această perioadă înfruntările între grupurile pro-life şi pro-choice s-au făcut
publice, prin diferite articole din presă, din care unele au apărut pe Internet.
Pe 1 septembrie 1998 a fost votată în Statul Michigan legea care interzice suicidul
asistat, cât şi oferirea de sfaturi în acest sens. Kevorkian a apreciat legea ca fiind ipocrită, o conspiraţie a bisericii contra umanităţii.
“Există 11 milioane de suflete ale căror trupuri sunt îngropate în Europa, care var
putea spute că apar efecte catastrofice când vrei să faci din euthanasie lege. Din asta pot ieşi lucruri îngrozitoare...Omul ăsta a venit ca un medic-ucigaş plătit, cu geanta lui plină de otrăvuri, în timpul nopţii ca să-şi facă treaba. Este vorba de o ucidere metodică a unei fiinţe umane. Dvs. nu puteţi trece peste asta!”
Pe 26 martie 1999, Dr. Jack Kevorkian a fost găsit vinovat de Curtea de Justiţie din Michigan de omor de gradul doi şi de eliberarea unor substanţe aflate sub control.
Sentinţa a fost programată pentru 14 aprilie.
Pronunţarea sentinţei a fost devansată cu o zi, încât pe 13 aprilie 1999, Doctorul
Kevorkian a fost condamnat la 10-25 de ani de închisoare pentru omor de gradul doi şi la 3-5 ani de închisoare pentru utilizarea unei substanţe aflate sub control. La pronunţarea verdictului, Kevorkian nu a avut nici o reacţie.
Membrii grupului antieuthanasie „Not Dead Yet” („Încă nu morţi”) au jubilat în cărucioarele lor cu rotile pe coridoarele Tribunalului Districtual din Oakland la aflarea verdictului.”