Greșelile părinților față de copii care le pot afecta dezvoltarea. Top 20

Articol scris de Roxana Ioana Ancuța, redactor totuldespremame.ro

Iată un top 20 al celor mai frecvente și grave greșeli pe care le fac părinții în relația cu copiii lor.

Ce este parentingul toxic?

Există anumite tendințe în creșterea unui copil care pot fi catalogate drept „parenting toxic”. Sau parenting greșit. Sunt persoane care pur și simplu nu știu sau uită de ce aduc pe lume un copil. Nu este vorba doar despre nevoia ori dorința cuiva de a deveni părinte. De a satisface niște „trenduri” cum ar fi, de exemplu, „intratul în rândul lumii”. Sau „nevoia de a fi mamă”, „cererea familiei de a avea nepoți” și așa mai departe.

Un copil înseamnă mult mai mult decât atât. Nu trebuie privit ca pe un moft ori ca pe o realizare, un target sau un „must have” în viața cuiva. Dar ca pe o responsabilitate enormă. Ca pe o binecuvântare. Un copil înseamnă o viață nouă. Un om care a venit pe lume fără „fișă de post”, fără instrucțiuni de folosire a uneltelor vieții. Setul de chei care deschid ușile vieții le deține părintele. El este vistierul care are grija tezaurului numit reușita copilului în viață. Tocmai de aceea, copilul trebuie ajutat în permanență să se dezvolte. Să crească armonios și frumos. Să i se asigure condițiile necesare unei existențe decente. Să fie tratat cu respect, cu afecțiune, să primească dragoste și tot suportul de care are nevoie.

Copilul nu este un accesoriu. Și nici un trofeu.

Copilul nu este doar un accesoriu cu care părinții se mândresc pe rețelele de socializare. Nici un trofeu plimbat fără oprire și arătat non stop tuturor rudelor și prietenilor. Nu este nici o păpușă care trebuie să stea acolo unde este pusă. Nici sac de box care să încaseze abuzuri fizice ori verbale atunci când părintele nu este în toane bune. Și nici un Joker pe seama căruia se pot face glume mai mult sau mai puțin proaste, de dragul „audienței”. Am adunat în acest articol frustările și mărturiile mai multor persoane care au rămas cu traume adânci în urma unor metode de parenting toxic la care au fost supuse.

1. Corecția fizică nu este metodă disciplinară

Copil fiind, îmi amintesc de anumiți colegi de clasă ori tovarăși de joacă frecvent pedepsiți de părinții lor pentru te miri ce. Atât de obișnuiți erau unii dintre ei cu tratamentele la care îi supuneau părinții, încât povesteau foarte detașați și cu zâmbetul pe buze despre aceste întâmplări nefericite. Astfel că aflam despre ei cum erau puși în genunchi pe coji de nucă dacă nu ascultau sau dacă luau note mici la școală. Pe fundurile altora aproape că se rupeau riglele și curelele din piele ale taților. Obrajii altora luau foc de la palmele primite. Iar urechile li se lungeau de cât de tare erau trase, drept pedeapsă că au venit târziu în casă, de la joacă, ori că au spart vaza de cristal primită cadou de la mătușa Aneta.

”Nu vă mai plesniți copiii atunci când considerați că au greșit cu ceva. Violența nu este o alegere, nicio soluție. Este abuz”.

2. Nu mai căutați „țapi ispășitori”

Unii copii sunt luați în primire de părinți pentru orice lucru neplăcut petrecut în casă. Fie că sunt ori nu sunt ei de vină, părinții vor face acuzații și vor arunca pe umerii copiilor aproape orice incident care-i deranjează pe ei.

Frustrările părinților nu sunt responsabilitatea copiilor. Priviți problema care deranjează dintr-un unghi logic și rațional. Nu-i mai învinovățiți pe ei pentru orice. Au greșit? Explicați-le despre ce este vorba. Nu știți sigur cine e vinovatul? Atunci renunțați la a face acuzații false, doar pentru a vă calma nervii.

3. Greșelile părinților față de copii. Nu-i mai cereți copilului să nu plângă

Copilul, acest omuleț drăguț, care până la o anumită vârstă este incapabil să se exprime verbal folosind fraze cursive, are și el emoții și trăiri.

Ca fiecare dintre noi. Iar plânsul este o reacție firească atunci când sentimentele îi sunt rănite, când simte durere, când e prea mic și nu reușete să se exprime și să se facă înțeles. Când..pur și simplu se întâmplă ceva ce îi tulbură liniștea și nevoile. Dar, indiferent de vârstă, plânsul este normal. Este benefic și poate fi o formă de vindecare a sufletului.

„Nu-i poți ordona copilului să nu mai plângă. La fel cum nu îi poți spune să nu mai fie timid. Nu îl poți priva de emoții și de sentimente. Și nici nu este corect să pretinzi asta. Suprimarea emoțiilor îl va face să creadă că pur și simplu nu îți pasă de ceea ce simte, lucru care îl va descuraja și îi va crea stări de frustrare”.

4. Nu vă bârfiți copiii cu alte persoane. Nici măcar cu alți membri ai familiei

„Întotdeauna m-a deranjat și intrigat faptul că mama îi spunea tatălui meu absolut tot ce îi povesteam eu în adolescență. Eram mai apropiată de mama decât de tata și simțeam nevoia să vorbesc cu ea despre orice. Ea, spre deosebire de tata, mă înțelegea mereu și niciodată nu mă judeca. Dar nu respecta momentele noastre de mamă-fiică și îi spunea lui tata tot ce îi povesteam eu. Iar el, a doua zi, venea la mine cu o atitudine destul de nervoasă și mă certa pentru ce auzise de la mama. Lucrul acesta mi-a distrus încrederea în ea și, de la un moment dat, am încetat să îi mai fac dezvăluiri personale. Nu i-am mai spus nimic despre prietenii mei, despre școală, nici măcar despre anumite aspecte legate de sănătatea mea. Nimic din ce mă supăra ori, dimpotrivă, mă facea să sufăr.”

Părinții ar trebui să realizeze faptul că până și copiii lor își doresc ca anumite discuții ori aspecte legate de ei să rămână private. Și nu transformate într-un telefon fără fir.

5. Nu le spuneți copiilor că vă exasperează și vă obosesc

Dacă ajungi să te plângi în mod repetat copilului de faptul că te extenuează și că el este motivul din cauza căruia nu apuci să te odihnești cum trebuie, nu mai mergi în vacanțe și nu mai ai timp liber, atunci faci o mare greșeală. Nu trebuie privită ca pe o vină existența lui în viața ta. Nu transfera asupra lui și nu îl îngropa în problemele și neputințele tale. Și, da, este absolut normal să fii obosită, să te confrunți cu fel și fel de probleme și să te simți depășită de anumite situații. Viața de părinte e o adevărată aventură. Un permanent antrenament emoțional. Dar… nu îl acuza pe copil că el este vinovat de condiția ta.

„După ce am plecat la facultate, în alt oraș, mama obișnuia să vină la mine în vizită. De fiecare dată, ne certam. Îmi reproșa mereu că nu trebuia să plec de acasă. Că îi cauzez tot felul de probleme. Îmi reproșa chiar și faptul că mă ajuta la curățenie. Pentru că nu îi făcea plăcere să fie acolo, se lega de absolut orice motiv pentru a mă lovi cu vorbele. Până și de vremea de afară eram eu vinovată. Dacă era prea cald, îmi spunea că nu mai vine la mine. Pentru că nu suporă căldura. Că simte cum se sufocă și că are nevoie să iasă în grădină. Nu să stea izolată între pereții apartamentului. Practic, toată viața mea a fost o corvoadă pentru mama. Am obosit-o cu drumurile mele, am exasperat-o cu deciziile pe care le-am luat. Nimic nu a fost bine”.

6. „Măi, ești prost?”

La un moment dat, eram în mașina unei prietene. Noi două și soțul ei. Ne îndreptam spre casă, locuind în aceeași zonă. Drumul era destul de greu, șoseaua înzăpezită pentru că ninsese inopinat. Copilul lor, un băiat de aproximativ 12 ani, îi aștepta nerăbdător pe cei doi pentru că urma să fie dus la un antrenament sportiv de sală. Fiind în întârziere, băiatul îi apela în mod repetat pe telefon, iar eu asistam la toate convorbirile lor (care aveau loc pe speaker). Totul a decurs civilizat până la un moment dat, când mama și-a ieșit din sărite din cauza faptului că fiul suna din cinci în cinci minute. „Când veniți? Mai aveți mult? Când ajungeți” se lamenta el.

”Măi, ești prost?”, a izbucnit ea dintr-o dată. "Nu înțelegi că e drumul blocat? Încercăm să ajungem repede.”. Copilul… nu și nu. Nu era liniștit. Prin urmare, insista cu telefoanele. „Ești bătut în cap? Să vezi ce bătaie primești când ajung acasă”. Am intervenit și eu în discuțiile lor care deja deveniseră tensionate. Am încercat să-i liniștesc atât pe băiat, cât și pe mamă. Mama se transformase într-un fel de dragon. Iar copilul era disperat. Din păcate, am aflat că fiul își primise bătaia promisă. „I-am tras o palmă. Așa de tare mă enervase…”

Nu vă jigniți copiii

Deși în viața de zi cu zi, suntem puși îi fața multor situații extrem de solicitante, stresul venind în valuri din toate părțile, nu există scuză pentru gesturile violente ori pentru insulte. Trebuie procedat în așa fel încât să administrăm cu calm aceste momente. Nu să răbufnim. Ofensele aduse altora nu ne fac nici pe noi să ne simțim bine, și nici pe cei în care lovim cu vorbe grele. Pe noi ne dezumanizează, iar pe ei îi rănesc foarte tare. Își pierd încrederea în ei, se simt inferiori, plini de complexe și ajung să aibă un caracter slab și ezitant.

7. Respectați dreptul la intimitate al copiilor

Cunosc familii în care părinții se simt îndreptățiți să intre în camera copiilor oricând doresc, fără să bată la ușă. „Cum! Să bat la ușă la mine în casă?” „De ce? Ai ceva de ascuns?” Mai deranjant este atunci când părinții intră în baie, chiar dacă baia este ocupată, cu replici gen „ies imediat”, „am nevoie de forfecuță” etc. Tot privare de intimitate se numește și atunci când părintele își face de lucru în camera copilului atunci când acesta vorbește la telefon sau are un prieten în vizită. „De ce stai atâta la telefon?” „De ce nu pot să ascult și eu? Ce secrete ascunzi?”

„Motto-ul mamei mele era <dacă nu ai împlinit 18 ani, nu ai dreptul la intimitate> Nu aveam niciodată voie cu telefonul la mine în camera. Trebuia să mă ascund ca să vorbesc la telefon. Părinții îmi verificau telefonul în mod constant și nici nu aveam voie să îl încarc la mine în cameră. Ci în sufragerie, acolo unde erau și ei de față”.

8. Nu acuza copilul că inventează durerile

Știm cu toții că sunt situații în care micuțul, pentru a scăpa de anumite derogări, inventează scuze. Și atunci, se plânge de o durere la burtică apărută fix în momentul în care trebuia să își facă ordine în cameră. Evident, nu e greu să ne dăm seama când un copil spune adevărul sau când încearcă să ne păcălească făcând pe victima căzută pradă unor dureri severe și continue de dinți, de cap, de burtă, de gât și așa mai departe. Dacă bănuiți că vine cu scuze pentru a nu merge la școală, întrebarea ar fi ”de ce nu vrea să meargă la școală?” Poate că în spatele refuzului se ascund niște probleme de care ar trebui să aflați. Totuși, nu considerați că el va minți de fiecare dată când se plânge că îl doare ceva. Că fiecare durere declarată este o invenție. Luați plângerea în serios și investigați ”cazul”.

Îți bănuiești copilul că mimează o boala sau durerea. Chiar dacă este așa și cumva ești convinsă că evită să facă un lucru, întreabă-te de ce evită acel lucru. Poate îl deranjează ceva. Simptomele psihosomatice sunt totuși simptome reale. Dacă spune că are o durere de stomac și crezi că este din cauza stresului, nu insista că durerea de stomac nu este reală. Este reală! Dacă nu o iei în seamă, dacă nu îi iei în serios problema, treptat treptat va începe să creadă că nu-i pasă nimănui de ceea ce simte și că nimeni nu vrea să îl asculte.

9. Nu le interziceți întâlnirile

Nu interzice și nici nu îți descuraja fiica să se întâlnească cu cineva. Încerci să o protejezi de posibilii prădători ori dezamagirile și suferințele pe care i le-ar putea provoca un băiat. Nu va face decât să se ascundă de tine și să se întâlnească cu el fără știrea ta. Și, cine știe, poate că tocmai împinsă de restricțiile tale va ajunge să iasă la întâlnire cu unul dintre acei băieți răi.

În loc să îi interzici, mai bine stai de vorbă cu ea. Învaț-o ce trebuie să facă sau ce trebuie să știe depre un băiat și despre acest tip de întâlniri. Ce să refuze, cum și când. Permite-i să pună întrebări. Explică-i. Vorbește-i frumos și fă-o să aibă încredere în tine. Astfel, va veni la tine să vorbiți de fiecare dată când va avea o problemă sau când va dori un sfat. Iar tu vei știi că nu îți ascunde nimic și că ea va fi, în același timp, în siguranță, mulțumită și fericită că o înțelegi, o ajuți și o sfătuiești.

10. Nu faceți glume pe seama aspectului fizic al copilului

Da, poate părea amuzant să alinți copilul spunându-i „ai devenit ca un ursuleț” sau „mânânci non stop. Te-ai făcut precum un purceluș. Care dintre prietenii tăi mai este așa de rotunjor ca tine?”

Nu mai număra dumicații din farfuria copilului. Dacă ți se pare că ia proporții, pune-i mai puțină mâncare în farfurie. Nu i-o umple și nici nu înșira trei platouri pline cu budinci, cărnuri, cartofi prăjiți, salate boeuf, sarmale, fursecuri și prăjituri după care începi să-l acuzi că nu se mai oprește din mâncat. Un copil poftește. Dar și un adult ar pofti, martor fiind la un asemenea festin. Fii tu cea atentă la ce anume gătești și la cât sau ce pui pe masă. Tu ești singura în măsură să îl ajuți în acest sens. Evident, nici nu exagera trecându-l pe diete, dacă nu este cazul. Și, dacă este cazul, fă-o în așa fel încât să nu stea cu un ochi la slănină și altul la făină, în timp ce tu îl ademenești cu o sălățică de fructe.

Orice ar fi, nu îți umili copilul din cauza greutății lui. Este copilul tău, iar tu ai o datorie față de el. Să îl iubești și să îl ajuți, într-un mod care nu-i rănește demnitatea, să îndrepte ceea ce este neînregulă”.

11. Respectă limitele create de copilul tău

„Dacă vezi că se simte inconfortabil când faci un anumit lucru, încearcă să te oprești. Eu, de exemplu, nu m-am simțit niciodată în largul meu în preajma copiilor mici. Dar mama îi iubește foarte mult. Odată, la rugămintea prietenei ei, a lăsat un copil să stea la noi acasă. Ea s-a luat cu treabă. Tata nu era acasă, așa că eu am fost singura disponibilă să stau cu micuțul. Deci, să fiu babysitter. Ceea ce m-a deranjat, dar m-a și speriat pentru că nu eram suficient de mare încât să știu ce trebuie să fac. Nu mai avusesem grijă de copii mici”.

12. Nu, nu e doar o fază!

Evită să cataloghezi anumite comportamente ori sentimente ale copilului drept „e doar o fază” sau „o face doar pentru atenție”.

„Mama mea a evitat să vorbească cu mine despre anumite subiecte. A ignorat subiectele despre sex și sexualitatea mea, ani de zile. Nici în ziua de azi tata nu acceptă că am dizabilități multiple. Lucru care și acum mă afectează negativ. Ca să nu mai spun de toate interesele și de toate hobby-urile pe care le-am avut și care nu au dus nicăieri. Nu am finalizat nimic pentru că m-au descurajat spunându-mi mereu < o să te plictisești de asta într-o săptămână; nu face atâta caz>”.

13. Nu mai atrageți atenție asupra schimbărilor fizice ale copiilor atunci când ajung la pubertate

Greșelile părinților față de copii. ”Am crescut într-un mediu toxic în care, atunci când unei fete din familie îi venea ciclul, tot restul familiei trebuia să știe despre asta. Nu mai spun că se făceau și glume proaste pe această temă”.

Încurajați copilul. Redați-i încrederea de care are nevoie pentru a vorbi singur de tot ce este legat de el. Inclusiv de perioada pubertății și de schimbările și transformările care au loc în viața lui, cu corpul lui. Discuțiile private, dar lejere, degajate vor da rezultate de care sigur veți fi mulțumită. La fel și copilul.

Creați o atmosferă prietenoasă, discutați ca și cum vorbiți de orice alt subiect normal. În felul acesta, își învinge și copilul rușinea sau timiditatea. Ajutați-l cu informații, link-uri sau cărți. Puneți-i la dispoziție canale sociale virtual educative de unde se poate documenta și singur, dacă dorește.

14. Nu i-ați spus niciodată copilului că îl iubiți?

„Te iubesc” este, fără discuție, oxigenul oricărei relații. Spunâdu-i cuiva că îl iubești, îi hrănești sufletul. Îi luminezi spiritul. Îi mângâi existența, i-o animi și o însuflețești.

Ai crescut într-o familie în care declarațiile de iubire erau inexistente? Oare de ce? Din timiditate? Jenă? Dintr-un principiu subiectiv? Indiferent care ar fi motivul, acesta este greșit înțeles și nu ar trebui aplicat. Cu toții avem nevoie să auzim ”te iubesc”. Nu fă economie la astfel de cuvinte. Sunt vitale. Copiii care nu au părinți sensibli, care să le ofere afecțiune, cresc timorați. Cu mult mai puțină stimă de sine. Pot deveni, în timp, ostili, agresivi ori anti sociali. Există multe studii care au demonstrat foarte clar și au subliniat faptul că o relație părinte-copil bazată pe afecțiune ajută la dezvoltarea armonioasă a copiilor, la fericirea și succesul lor în viață. Un aspect foarte important.

„Imediat după divorțul părinților, am simțit efortul lor de a face față situației și de a se reconecta, într-un fel, cu mine și frații mei. Erau atenți cu noi, da, însă nu i-am auzit niciodată spunându-ne că ne iubesc. Chiar dacă noi știam acest lucru, am fi vrut să îi și auzim. Aveam nevoie de asta”.

15. Lăsați-vă copiii să fie transparenți cu ce fac în viața lor

Uneori, dintr-un heirupism cam greșit al „parentingului modern”, părinții uită sau nu dau suficientă atenție activităților din viața copiilor. Astfel, copiii pot face alegeri greșite, într-un mod inconștient. Părinții au fost nepăsători sau pur si simplu nu au vrut să audă detalii despre anumite aspecte din viața copiilor. O abordare foarte periculoasă. Exemplul de mai jos este elocvent.

„Părinții mei au fost întotdeauna de acord ca noi să fumăm iarbă (locuim în Colorado), dar de fiecare dată când se menționa orice altceva, ei spuneau: <Este în regulă, nu vreau să aud despre asta>. Au trecut anii și am ajuns la urgențe din cauza unei supradoze. Niciodată nu le-am spus părinților adevărul. Dar au aflat, la un moment dat, de la medicul meu care, încălcând confidențialitatea, a decis să stea de vorbă cu părinții mei. Dar ei nu erau supărați că mă drogasem, erau supărați pentru că i-am mințit în legătura cu asta. Și le-am spus de ce le-am ascuns adevărul: <Nu credeam că vreți să auziți despre asta>. Și-au dat seama că poate au greșit. Și că din vina lor nu am vorbit”.

16. Nu fiți ”părinți-elicopter”

Greșelile părinților față de copii. Ce se poate întâmpla cu copiii care sunt supravegheați 24 din 24? Ei riscă să ajungă neajutorați la vârsta maturității. Lipsiți de personalitate. Temători. Ezitanți.

Cunosc cazul unei tinere de 27 de ani pe care niciodată nu am văzut-o singură la plimbare. Dar stai, nu era însoțită de o prietenă sau de vreun băiat. Ci de mama ei. La început, am crezut că sunt surori. Până când, întâlnindu-le pe stradă, tânăra mi-a prezentat-o pe mamă.

Nu era situație sau eveniment la care fata să meargă fără mamă. Am vrut să mergem la film, amica a venit cu mama ei. M-a surprins, pentru că nu mă anunțase. La coafor, mergea doar cu mama ei. La nunți sau alte petreceri, evident, mama era prezentă. În toate pozele de pe Facebook, unde se fotografia ea, apărea și mama. La plimbare cu ”gașca”, din gașcă făcea parte și mama. Până și la serviciu (lucra la un cabinet veterinar) o vizita mama. Nu știu de se întâmpla asta, nu am considerat politicos să întreb, însă pot spune că tânăra avea anumite dereglări comportamentale care puteau fi observate doar dacă interacționai mai mult cu ea. Deși le zâmbea mult celor care veneau la cabinet, îmi dezvăluise că, de fapt, este anti-socială și că multă lume o scoate din sărite. Avea tot felul de complexe și ieșiri răutăcioase care mai ieșeau la iveală, din când în când, prin intermediul postărilor ei de pe Facebook.

Părinții supraprotectori își descurajează copiii

„Tot ceea ce vei realiza prin a fi supraprotectiv cu copiii este să-i determini să înceapă să mintă. Am pierdut socoteala de câte ori mamele prietenilor mei au venit cu noi prin magazine în loc să ne ducă, pur și simplu, în oraș, și să ne lase pe noi să ne petrecem timpul singuri. Apoi, mama mea se mira că îmi doream să plec singură în vacanță. La fel și când am împlinit 18 ani. Așa am aflat că mă simțeam chiar bine în propria mea companie”.  

Copiii nu sunt marionete

Nu țineți copiii în lesă. Ajutați-i atunci când au probleme. Dar învățați-i și să se descurce singuri în diferite situații. Asta le dă curaj, încredere în ei. Îi învață să fie isteți. Independenți. Să ia decizii. Să gândească.

Da, vrei să fie primul din clasă. Dar nu îi scrie tu temele. Nu îi scrie eseurile și proiectele. Puteți să le faceți împreună. Să vă consultați, dar nu îi prelua tu responsabilitățile de la școală.

Părinții elicopter trăiesc numai în stres, sunt plini de griji și de temeri. Iar copiii părinților elicopter nu prea au șanse să învețe din propriile greșeli și nici să se descurce singuri în viață.

17. Nu vărsați nervii și frustrările pe copii

Deși copilul tău nu a avut de-a face cu asta, dacă tot vii acasă într-o dispoziție proastă, trântind ușile, comentând, vociferând, va fi afectat de atitudinea ta. Nu va uita comportamentul pe care l-ai avut de fiecare dată când te-ai întors acasă de la serviciu, de exemplu.  Și, fiecare deschidere de ușă, o va asocia cu un moment stresant pentru el. Pe viitor, va deveni un anxios.

18. Nu-l mai compara cu alți copii

Fiecare copil este unic. Cu toții suntem unici. Din punct de vedere al aspectului fizic. Din cel al emoțiilor, al comportamentului. Până și destinele sunt unice. Nu știm ce vom fi, cum voi fi și de ce. Încercăm să ne facem o cale, muncim pentru un viitor și pentru un loc în societate, dar nu toți ajungem vedete, oameni de știință, bogați, familiști etc. Comparându-ne între noi, nu vom face decât să adâncim niște complexe și să vedem anumite neajunsuri. Nu suntem mai puțin importanți dacă nu arătăm ca în reviste. Dacă nu avem joburi de top. Dacă nu ne căsătorim din timp. Dacă nu avem mașini sau haine scumpe. Sau dacă nu suntem premianții școlii. Ori, măcar ai clasei.

”Vezi, măi, copilul lui Fane are zece pe linie. Toate rudele lui știu. Toți sunt mândri de el”

”Uită-te și tu la ceilalți copii ce cuminți sunt. Uite ce frumos stau pe bancă. Tu de ce trebuie să alergi mereu?”

”De ce nu poți fi și tu ca fata lui X-ulescu? Uite cum merge. Ca o domnișoră. Tu ești prea băiețoasă. Vorbești prea mult pentru o fată. Fii și tu ca ea. Așa e frumos”. Exemplele pot continua..

Succesul cuiva nu înseamnă eșecul altcuiva

De ce trebui să creștem fiind în permanență comparați cu alții? De ce, într-o familie, unul dintre frați trebuie să fie mai bun? Mai responsabil, mai liniștit, mai ascultător, mai harnic decât celălalt? Ce hrănim făcând aceste comparații? Hrănim sentimentele și emoțiile negative. Sădim în suflete ura, invidia, egoismul, agresivitatea. Comparațiile de acest fel sunt abuzuri. Ele distrug armonia individului.

La fel se întâmplă și la școală. Elevi supra apreciați și lăudați în fața clasei. Elevi numiți de față cu toți ceilalți colegi ai lor ”elevi model” ”elevi eminenți” ”mândria clasei”, ”deștepții clasei”. Elevii trebuie toți încurajați. Fără excepție. Toți trebuie să spere că vor ajunge cineva în viață. Că au șanse și merită să se lupte pentru visele lor. Altfel, fiecare ”nelăudat”, fiecare mic ”anonim” din clasă va pleca de la școală cu niște umilințe. Cu niște tristeți și frustrări care vor avea efect pe termen lung. Pot renunța la ambiții, vor ajunge lipsiți de motivații. Și, spun specialiștii, pot ajunge chiar să fie răpuși de sindromul Burnout.

Ce este sindromul Burnout

Burnout este o afecțiune asociată cu epuizarea mentală, fizică și emoțională. Apare ca urmare a stresului excesiv acumulat pe termen lung. Ce simte o persoană afectată de sindromul Burnot? Nevoia puternică de afirmare, neglijarea propriilor nevoi, apariția situațiilor conflictuale (în diferite medii), izolarea de familie și de grupul social. Schimbarea comportamentului, autodevalorizarea, sentimentul de gol interior, stări depresive, colaps fizic și emoțional. Specialiștii au constatat faptul că factorul care cauzează în mod direct Burnout nu este neapărat mediul ostil. Ci anumite sentimente care îi sunt induse. Și anume, inabilitatea individului de a face față unor noi condiții de la locul de muncă. De acasă ori de la școală. Stresul cronic acumulat, starea de epuizare, insatisfacția față de activitatea desfășurată zilnic și sentimentele de inutilitate resimțite.

19. Nu vă foloșiți de copii pentru a obține „like-uri”

Poate copiilor nu le face plăcere să fie implicați în videourile regizate de adulți și apoi distribuite pe Instagram ori pe Facebook. Nu este neînregulă să postați, când și când, imagini draguțe cu ei. Dar nu-i faceți vedete cu forța. La fel cum nici nu ar trebui să il înscrieți în concursuri de dans ori muzicale dacă aceștia sunt lipsiți de talente în domeniile cu pricina. Nu vă satisfaceți ambițiile personale folosindu-vă de copii. Lăsați-i să fie buni la ceea ce sunt ei buni. Să se desfășoare în mediile și activitățile care le fac plăcere.

”Unele lucruri pe care le-am văzut pe rețelele de socializare sunt de-a dreptul șocante. Fie triste, fie penibile. Aici mă refer inclusiv la postările care în care părinții vorbesc despre momentele jenante ale copiilor lor. Sau la distribuirea unor filmulețe gen farse în care se vede că aceștia sunt deranjați de glumele făcute pe seama lor. Neînregulă sunt și momentele în care părinții aproape că îi forțează pe copii să performeze în fața camerei. Poze din baie sau alte imagini nepotrivite. Și chiar solicitări de genul <Cum îl fac pe copilul meu de 9 ani să nu mai ude patul?>. La fel de nepotrivit este și să exagerezi cu postările despre unul dintre copii, în timp ce îl neglijezi pe celălalt.”

20. Nu vă criticați copiii fără să le spuneți cum și ce să facă bine

”Mă lupt cu lipsa încrederii în mine, de ani de zile. De mică, mi s-a tot spus că sunt egoistă, că îmi pasă doar de mine. Deși nu era adevărat. Ba chiar devenisem lingușitoare. Lăudam pe toată lumea și voiam să le fac tuturor pe plac. Doar pentru a mă simți utilă. Voiam să fiu amabilă. Nu știu de ce mi se tot spunea că sunt egoistă”.

Vedeți cât de ușor putem greși, mai ales atunci când nu știm ce efecte pot avea acțiunile noastre. Când nu înțelegem de ce e bine să ajutăm, să explicăm în loc să criticăm. De ce e bine să vorbim frumos, calm, rațional, în loc să țipăm ori să ridicăm palma.

Articol preluat de pe www.totuldespremame.ro. Puteţi citi aici articolul original.