Instruirea lucrătorilor în materie de SSM - cum o facem eficientă și relevantă

• Instruirea în domeniul SSM este adesea tratată ca o formalitate, dar reprezintă de fapt un instrument esențial pentru construirea unei culturi de securitate reale în organizație.
• Procesul de instruire are trei faze distincte: instruirea introductiv-generală (fundația), instruirea la locul de muncă (aplicarea practică) și instruirea periodică (reîmprospătarea).
• Responsabilitățile pentru instruire sunt strategic distribuite: specialistul SSM se ocupă de instruirea introductiv-generală, iar șeful direct realizează instruirile la locul de muncă și periodice.
• O instruire eficientă trebuie să depășească formalismul prin personalizarea conținutului, folosirea studiilor de caz relevante și organizarea de simulări practice adaptate contextului specific.

O instruire eficientă este unul dintre cele mai puternice instrumente pentru a construi o cultură de securitate reală. Este procesul prin care concluziile din evaluarea riscurilor și măsurile din planul de prevenire și protecție sunt traduse în cunoștințe practice și comportamente sigure la nivelul fiecărui lucrător. Scopul acestui ghid este de a explora în detaliu fazele și responsabilitățile legale și de a oferi strategii concrete pentru a transforma instruirea dintr-o obligație bifată într-o experiență de învățare cu impact real.

Cele trei faze ale instruirii

Legea 319/2006 și Normele sale de aplicare (HG 1425/2006) structurează instruirea ca pe un parcurs de învățare progresiv, în trei etape clare:

• Instruirea introductiv-generală: fundația

Acestei fază îi putem spune „ziua de orientare” în cultura de securitate a companiei. Scopul său este de a oferi o bază comună de cunoștințe, valabilă pentru oricine intră în organizație. Se prezintă acele „reguli ale casei”: politica SSM a firmei, riscurile majore la nivel general, procedurile universale de prim ajutor și evacuare. Ea asigură că fiecare persoană, indiferent de funcție, are un nivel minim de pregătire pentru situații de urgență.

• Instruirea la locul de muncă: aplicarea practică

Aici, cunoștințele generale sunt aplicate la realitatea specifică a postului. Dacă prima fază a fost teoria, aceasta este faza în care se învață practic cum se „conduce” în siguranță un echipament și care sunt „regulile de circulație” ale postului de lucru. Un contabil învață despre ergonomie, în timp ce un sudor învață despre riscurile fumului de sudură, printre altele. Fără această etapă, cunoștințele generale rămân abstracte.

• Instruirea periodică: reîmprospătarea și adaptarea

Această fază luptă împotriva a doi mari inamici ai siguranței: uitarea și rutina. Ea funcționează ca un „reset” necesar al cunoștințelor și o adaptare la schimbare. Este momentul ideal pentru a discuta despre lecțiile învățate din incidente recente sau despre riscuri noi, apărute în urma modificării unui proces de lucru.

Cine face instruirea? O responsabilitate strategică

Legea distribuie responsabilitățile în mod strategic pentru a maximiza eficiența:

Specialistul SSM (intern/extern) sau angajatorul (dacă are competențe și se încadrează în limitele prevăzute de lege) realizează instruirea introductiv-generală. Această fază necesită o viziune de ansamblu asupra legislației și a politicii companiei, pe care specialistul o deține.

Conducătorul direct al locului de muncă (șeful ierarhic) realizează instruirea la locul de muncă și instruirea periodică. Această decizie a legiuitorului este fundamentală, din trei motive:

1. Nimeni nu cunoaște mai bine munca și riscurile concrete ale unui post decât șeful care îl coordonează zilnic.
2. Când șeful direct susține instructajul, mesajul transmis echipei este clar: „Securitatea este la fel de importantă ca producția. Este parte din munca noastră.”
3. Șeful direct observă zilnic comportamentele riscante și poate adapta instruirea periodică pentru a adresa exact acele aspecte, făcând-o extrem de relevantă pentru echipă.

Dincolo de formalism: cum facem instruirea cu adevărat practică?

Pentru a transforma instruirea dintr-un monolog plictisitor într-o experiență de învățare, trebuie să ne concentrăm pe interacțiune și relevanță:

Personalizați conținutul:

❌ Așa NU: Să prezinți unui grup de contabili slide-uri generice despre riscuri chimice.
✅ Așa DA: Să afișezi o fotografie a unui birou din departamentul lor, cu cabluri dezordonate pe jos, și să pornești o discuție: „Acesta este un risc real de împiedicare la noi în birou. Cum îl putem elimina?”.

Folosiți studii de caz:

❌ Așa NU: „Luna trecută a avut loc un incident. Fiți mai atenți!”
✅ Așa DA: „Să analizăm incidentul X (anonimizat): un coleg s-a tăiat la mână. De ce credeți că s-a întâmplat? Ce putem schimba – la nivel de echipament, de procedură sau de comportament – pentru a nu se mai repeta?”.

Organizați simulări practice:

❌ Așa NU: Să prezinți un material video despre cum se folosește un un anumit echipament.
✅ Așa DA: Să faci demonstrații practice și să le oferi lucrătorilor ocazia de a realiza exercițiile respective. Experiența practică este de neînlocuit.

Explicați „DE CE?”-ul:

O semnătură nu salvează vieți, cunoștințele și practica pot face asta

Semnătura pe fișa de instructaj este un act administrativ necesar, dar valoarea sa este zero dacă în spatele ei nu se află cunoștințe reale, asimilate și transformate în comportamente sigure. 

O instruire eficientă, interactivă și adaptată realității locului de muncă este o investiție directă în reducerea accidentelor și în împuternicirea lucrătorilor, transformându-i în parteneri activi și conștienți în efortul comun de a crea un mediu de muncă sigur pentru toți.