Nu știu alții cum sunt, dar eu nu sunt deloc pregătită să mă debarasez de 2018. Am intrat de câteva ore în 2019 (puțin câte puțin, ajungem la executivul "douăzeci-douăzeci"), însă ceasul meu interior îmi arată orele amiezii, undeva în primele zile din septembrie, înainte de vacanță. Optsprezecele meu s-a dus mai repede ca niciun altul de până acum, a început într-un miraj, s-a ridicat din nămeții uriași de pe bulevardul Iuliu Maniu și a dat direct cu nasul de un soare insuportabil, de văpaia căruia mi-am dorit să scap trei sferturi din an. Și numaidecât s-a făcut luna cadourilor și iată-mă aici. Citește articolul
Singura rezoluție pe care mi-am pus-o vreodată de Anul Nou s-a întâmplat în 2015. Eram în Maroc de aproape 2 săptămâni și ne organizaserăm astfel încât Revelionul să ne găsească în Essaouira, mica cetate de pe malul Atlanticului. Vechiul Mogador. Citește articolul
Nimeni, niciodată, nu i-a sărutat glezna. Până în acea dimineață de vară tânără. Citește articolul
Venise iarna pe Hristo Botev. Am coborât târziu la cafeneaua din colț, mai mult de teamă că o să închidă. Dana mi-a făcut un flat white, apoi am ieșit pe băncuța de afară, să putem zăbovi împreună la o țigară. Citește articolul
Îmi place mai mult să ofer cadouri decât să le primesc. Și uneori dăruiesc lucruri fără vreun motiv anume, fără să fie Crăciun, Moș Nuștiucare sau ziua de naștere a cuiva. După multe cadouri oferite, am ajuns la concluzia că e mai bine să fii atent la dorințele și nevoile celor din jur atunci când oferi ceva, decât să îți încerci norocul sau să dăruiești ceea ce-ți place ție. Unele lucruri n-ar trebui însă dăruite niciodată. De pildă... Citește articolul
Să ne bucurăm, zic. A venit în sfârșit sezonul în care Bucureștiul nostru iubit este, din nou, maro. Sărbătorile la noi au această culoare, care, orice s-ar zice, e mult mai discretă, nobilă și rezistentă decât roșul-cu-verdele-și-auriul de prost gust al sărbătorilor de-aiurea. În afara cazului în care ninge - și atunci avem parte de maro cu ceva alb murdar - Bucureștiul prinde cea mai mișto și persistentă nuanță de maro. Citește articolul
E 3 martie azi. Și mă gândeam că trebuie să se facă anul de când am mâncat căpșune-mărțișor, în semi-întunericul unui bar din Piața Romană. Citește articolul
Undeva, pe drumul de întoarcere, am devenit un soi de prelungire nefiresc de firească a ta. Soarele apunea lent în verdele crud al rapiței, ziua se scurgea pe geamurile mașinii în viteză, iar eu îmi sprijineam trupul greu de coastele tale. De pe bancheta din spate, părea că venise, în sfârșit, primăvara. Ce iarnă grea. Citește articolul
N-am putut lăsa să treacă această frumoasă zi de 1 decembrie fără să vorbim întrucâtva despre România; despre România noastră, a fiecăruia dintre noi, cei de la avocatnet.ro; despre ce ne place atât de mult la țara noastră, cu toată sinceritatea. Așa s-a format lista aceasta lungă ce se așterne în continuare. Citește articolul
A treia zi după ce a plecat, știind că e pentru totdeauna, s-a vopsit. Ea, absolut și etern blondă-văratec, și-a închis la culoare părul. Ar fi vrut astfel să-și șochez cumva inima care nu mai știa să simtă. N-a funcționat. A umblat mai departe ca o piatră prin lume, amorțită-n durere, cu părul radiind proaspăt și inima veștejită. (Piatra, zice Nichita, este un om în care alt om și-a băgat mâna ca într-o mănușă și l-a întors pe dos). Citește articolul