Solidaritatea la romani

Va multumesc pentru invitatie,este o tema interesanta si ar fi multe de spus vizavi de acest subiect.
Solidaritatea la romani am putea zice ca exista,chiar si numai daca ne luam dupa publicitatea care li se face anumitor persoane publice...asa cum au zis si altii,sunt in primul rand un plus de imagine pentru acestia.Dupa mine cei ce fac periodic acte de caritate(in preajma alegerilor,a nominalizarilor la diverse festitvitati,premii etc etc)fac toate acestea dintr-un interes mai mult sau mai putin meschin.Ar putea foarte bine interpretat ,ca un contract de publicitate incheiat intre ei si cel aflat in nevoie sau suferinta.Solidaritatea intre persoane insa, nu se construieste pe baza de contract ci se manifesta ca rezultat firesc al implinirii de sine prin iubirea pentru "aproapele tau" si nu numai.
Este perfect adevarat ca este mai usor sa fii solidar cu persoanele din anturajul tau,cu persoane cu care ai contact direct,le cunosti,stii ca se gasesc intr-o situatie speciala,si din simpatie,admiratie,compasiune sau orice alt sentiment, te simti in masura sa-i oferi ajutorul.Cu toate astea eu cred ca exista solidaritate la romani,si sper din tot sufletul ca astfel de oameni exista,ca isi ajuta semenii,dar ca prefera sa fie anonimi,pentru a se proteja de eventualii profitori(aduceti-va aminte ce era la palatul lui Becali,pe vremea cand domnul in cauza''lucra la imaginea lui de sfant,salvator al romanilor'').Sincer ???Personal nu mi-ar place sa ma aflu intr-o asemena situatie,sa fiu vesnic vanata,asaltata...Se spune despre mine ca sunt altruista,si cred ca da,exista un oarece adevar in asta.Nu pot ramane indiferenta cand vad oameni in dificultate,am ajutat cat am putut in viata mea,fara sa astept nimic in schimb,persoane pe care le cunoasteam,persoane straine,doar pentru ca eram in masura sa o fac,si pentru ca in acel moment s-a intamplat sa fiu''omul potrivit,la locul potrivit''.Nu vorbesc despre faptul ca am lucrat 9 ani ca asistent social intr-o casa de copii...am fost platita sa fac acea munca,sa ma ocup de acei micuti.Este adevarat ca nu era obligatoriu sa-i iau acasa(de regula pe cei cu probleme,cei uratei de la natura,pe care nu-i vroia nimeni,si nu iesisera in vietile lor din casele de copii)sa ma atasez de ei,sa sufar pentru ei,sa ma imbolnavesc din cauza neputintei mele de a face mai mult pentru ei,incat in cele din urma am renuntat sa lupt impotriva unui sistem corupt si nepasator,pentru ca fizic si mental era prea mult pentru mine(dar asta este un esec personal despre care mai bine nu vorbesc!)
La randul meu m-am trezit la un moment dat intr-o situatie critica a vietii mele si am fost ajutata,absolut dezinteresat de persoane pe care nu le vazusem in viata mea,sau de catre persoane de la care nu m-as fi asteptat,persoane despre care credeam ca sunt indiferente,reci,cu tot ce misca in afara familiei lor.Recunosc ca m-am simtit prost sa-mi dau seama ca am pus o eticheta fara sa cunosc cu adevarat persoanele,si mi-am dat seama ca mai sunt si altii care sunt altruisti,solidari,dar ca nu vor ca actele lor de caritate sa fie facute publice.
In comparatie cu alte popoare poate ca nu,nu suntem la fel de solidari,nu suntem uniti,si spun asta prin prisma mea ca persoana care am locuit trei ani in starinatate si acolo am avut dovezi ca romanul este disperat sa aiba,sa-si faca,si daca se poate ''mai ceva ca vecinul'',fiind intr-o continua concurenta.Iar daca iti intinde o mana,se asteapta sa-i fii recunoscator pe viata si implicit din cand in cand sa-ti mai arati recunostinta si material cumva.
Vizavi de acest aspect chiar am avut o discutie in contradictoriu cu un individ care sustinea ca X trebuie sa-i fie recunoscator vesnic ca el l-a recomandat altuia pentru un loc de munca,si ca daca nu era el,nu ajungea unde este acum.Corect,i-a oferit o sansa,posibilitatea sa-si arate talentul,seriozitatea,vrednicia...jos palaria pentru asta!Si e corect sa-i fie recunoscator.Dar...din punctul meu de vedere,iti sunt recunoscator,imi arat recunostinta,la randul meu incerc sa ma recompensez fata de tine,cu vorbe bune,ganduri bune,poate la randul meu ajung in posibilitatea sa te ajut si eu ,si o voi face cu tot sufletul pentru ca esti un om de nadejde,un om ce merita stimat!Dar in momentul in care tu mi-ai facut o recomnadare in trecut,iar dupa un timp te comporti cu mine de parca as fi ultimul om,ma tratezi cu o lipsa evidenta de respect,cu toata parerea de rau,incerc sa aflu ce motive ai sa te comporti asa,daca am gresit incerc sa remediez,dar daca o faci pentru ca esti un om lipsit de caracter si-ti permiti sa ma tratezi rau doar pentru ca nu am posibilitatile tale,sau pentru ca prin vrednicia mea ,te-am depasit si tu ma invidiezi azi,ei bine in cazul asta,eu ma retrag si prefer sa nu mai am de-a face cu tine!Cat despre recunostinta ce ti-o darorez...s-avem pardon!
Din pacate astfel de situatii sunt frecvente in comunitatile de romani din strainatate.Mie mi s-a reprosat la un moment dat cum de mi-am facut prieteni printre localnici,cand ei cei care sunt de ani acolo nu au reusit.Cum de aveam o viata sociala,mergeam in vizite,eram invitata la masa...etc etc.Sincer nu stiu cum am reusit sa ma integrez atat de bine,sa-mi fac prieteni,dar stiu ca depinde doar de noi insine ce impresie facem.Daca te duci in afara tarii,sa muncesti cinstit,esti un om corect,un om de cuvant,ai verticalitate,si ei te percep ca atare,si te trateaza ca atare!Daca nu esti serios,nu stii sa muncesti nimic,nu esti pregatit,si fie din disperare sau din alte motive doar de tine stiute,accepti sa fii umilit,sa fii tratat sub conditia ta de om,ei bine si ei profita si te trateaza ca atare.
Dar deja am deviat de la tema propusa...in concluzie:nu putem generaliza,suntem sau nu suntem solidari,noi romanii!Unii suntem,unii nici macar nu sesizeaza ca altii traiesc altfel decat ei,ca au nevoi,probleme,suferinti.Cred ca depinde de fiecare ce suflet are,ce constiinta morala,poate si de felul cum au fost educati,de ce au vazut in familiile lor...una peste alta,in ce priveste solidaritatea,n-om fi noi ''fruncea''dar nici ai mai nepasatori oameni nu suntem!

Nu numai datorita unei lipse cronice de timp, dar mai ales datorita unui impuls interior de claritate, voi fi cat pot de scurt si sper, clar:D.
Desi subiectul nu este numai foarte serios si profund, dar si foarte socio-filozofic, psihologic si chiar teologic (eu crezind cu tarie ca este teologic chiar inainte de toate celelalte aspecte, dar asta este o alta poveste...), tocmai riscul incercarii unei abordari exhaustive si mai ales teoretico-filozofale este cel de care ma tem. Iar incercarile cele mai bune (dupa umila mea parere) de dezbatere a subiectului acesta sunt cele facute de ante...scriitorii:D mei in forma cea mai simpla si concreta. Aceasta deoarece, cred eu, simplitatea si claritatea sunt, in dezbaterea unor asemenea subiecte si nu numai, forma unei mari intelepciuni. Iar intelepciunea, desi poate sa para paradoxala afirmatia, este si o forma a eficientei exprimarii in sensul determinarii unei intelegeri a esentelor dincolo de aparente! De aceea, derivind din intelepciuni ale scrierilor sacre crestine, omul spune simplu "parca a vorbit Dumnezeu prin gura lui!" Iar mirarea fata de miracolul claritatii, vine poate nu numai din revelarea unor esente de adevar ci si din revelatia faptului ca unii oameni pot fi intelepti si fara sa-si dea ei seama!:D
Dupa acest preambul, voi puncta cat pot de eficient ceea ce cred in legatura cu acest subiect, iar acest mod de a vedea lucrurile cred ca este aplicabil (eu, cel putin, asta fac) si in alte aspecte ale vietii, la fel de importante.
In primul rand, subscriu celor ce nu sunt de acord cu generalizarea. Aceasta deoarece si solidaritatea ca sentiment uman simtit cu adevarat si abia apoi manifestat prin gesturi de exteriorizare este rezultatul unui act de alegere! In acest sens, alegerea se face foarte de timpuriu, prin modul in care suntem mai intai invatati si apoi in mod critic alegem singuri, felul in care sa ne raportam la viata, la oameni si mai ales la Dumnezeu. Iar termenul "aproapele", folosit teologic, are intelesul de "orice om"! Bineinteles ca nu pot fi de acord cu cel care greseste tocmai din ...gresita alegere...dar si cu acela pot fi solidar tocmai prin incercarea mea de a-l ajuta sa inteleaga unde si de ce greseste, mai inainte de a-l judeca pentru ca greseste. Deoarece, unii dintre noi, chiar nu-si pot da seama ca gresesc, iar motivele pot fi atat de variate incat nu le voi dezvolta. Iar cu cei ce cu deplina constienta fac lucrurile cele mai urate, pot fi solidar tocmai prin intelegerea marii nenorociri in care se afla prin chiar alegerea lor de a nu face binele. Iar acest mod de a vedea lucrurile, cred ca reprezinta de fapt, unul din intelesurile profunde ale termenului teologic de "mila". Si chiar daca unii sceptici, ar fi foarte tentati sa ma contrazica, eu am ales deja sa vad asa lucrurile, sa actionez in consecinta, iar rezultatele acestei alegeri ma determina sa nu-mi schimb parerea. Este foarte simplu sa evaluam sau sa judecam pe ceilalti, uitind mereu ca atunci cand facem asta, ne dam foarte putin timp sa lucram in acelasi fel cu noi, ca singura cale de evolutie reala ce o cuprinde preponderent pe cea profund interioara.
De aceea cred cu tarie, dincolo de orice scepticism, ca oricine poate alege binele, din care face parte si sentimentul permanent al solidaritatii umane, important fiind numai sa-si doreasca si sa aleaga asa!
Ori aceasta nu tine de neam, sex, rasa, varsta ci poate tine numai de educatie, ca pas incipient si mai ales de educatia reala, ce vine permanent din noi, acceptind-o sau respingind-o numai in mod critic pe cea primita si reusind sa aduca fiintei noastre ("dupa chipul si asemanarea Lui") simtirea profunda si manifestata in viata traita de fiecare, a iubirii oricarui om ca pe sine. Acest lucru nu inseamna ca voi ajunge sa iubesc hotia de exemplu, ci numai ca voi ajunge sa iubesc si hotul asa cum ar trebui sa ma iubesc si pe mine daca asi ajunge vreodata hot (Doamne fereste :D ) adica incercind sa fac tot ce pot cu inima, sufletul si mintea pentru a nu mai fi acela asa! Adica un mod intelept de iesire din pasivitate, prin iubirea omului.
Numai simtind si gandind asa pot afirma ca sunt cu adevarat solidar cu ceilalti si ca incep intotdeauna judecata cu cuvantul "EU". Si numai astfel facind, voi putea schimba ceva ...eu. Fiindca nimic nu e mai usor sa schimbi decat pe tine insuti daca vei alege asa. Si nimic mai greu decat sa te schimbi tot pe tine, daca nu alegi asa! Iar intelepciunea schimbarii in bine o constituie, cred eu inspirat de Sfintii Parinti, numai intelegerea necesitatii schimbarii in bine a sinelui, ca sursa a schimbarii celorlalti. Si a lumii.
Cu drag!

Solidaritate (chiar daca la scara mica) exista – raman la aceeasi parere si-mi spun: bine ca exista!
Suntem solidari cu popoarele lovite de tragedii? Sau doar curiosi sa aflam ce si cum? Sigur – e firesc sa ne para rau de pierderile de vieti omenesti dar… cati ne-am facut bagajul sa mergem acolo si sa ajutam? Cati am dat fuga la banca sa viram bani in conturile “afisate pe ecran” pentru ajutorarea celor in nevoie? Foarte putini… In schimb, foarte-foarte multi au stat la TV…
Sigur ca la nevoie strainii te pot ajuta… si o vor face… Sigur ca,la randul nostru, vom ajuta un strain – daca putem (macar cautand pe cineva care ar putea ajuta concret).
Fiti siguri ca exista o multime de “filantropi anonimi”… Oameni de conditie materiala medie si peste medie care merg lunar si doneaza la azile de batrani haine si produse agricole, oameni care daruiesc din timpul lor celor care sunt la sfarsitul vietii (si care le sunt perfect straini).

Dar nu putem fi solidari - decat la nivel teoretic - cu cei care “lupta” sa isi castige anumite drepturi… Profesorii, de exemplu: sunt solidari? Nu prea… Fiecare se teme pentru confortul personal, se teme ca ar putea sa piarda si putinii bani pe care ii mai castiga… Putem intelege acest gen de oameni? Sigur ca putem, daca… suntem solidari cu ei… la “nivel de suflet”.

De ce cataclismele - ca exemplu - ii aduc pe oameni atat de aproape unii de ceilalti si se ajuta fara a se fi vazut vreodata pana atunci? Pentru ca acele momente sunt unele de exceptie si cu totii ne dam seama - constient sau nu - ca suntem cat se poate de egali in fatza mortii… De aceea, situatiile de exceptie nu le-as incadra ca fiind exemple de solidaritate, ci mai mult instinct de… conservare…

Da, romanul vrea mai mult si mai repede… si e capabil sa calce in picioare pe toti aceia care i-ar sta in cale… Dar si altii sunt la fel - nu va faceti probleme! Depinde de natura intima a fiecarui om.

Dar acum, zau! Sunt solidara cu medicii care au salarii mici si striga dupa salarii mari. Dar va intreb: cand au urmat cursurile facultatii de medicina nu stiau ca vor fi platiti foarte prost? Au urmat aceste cursuri din vocatie sau in speranta castigurilor rapide (cum au auzit ei ca se practica)? Scriu acestea deoarece am auzit mama unei femei medic spunand ceva de genul: “Cand am platit pentru facultatea fiicei am crezut ca pana termina lucrurile se vor aseza si medicii vor fi bine platiti - ca altfel o duceam la alta facultate!”
Nu generalizez, doar exemplific… Si ma indoiresc ca ar fi un caz izolat…
Sa nu intelegeti ca am impresia ca medicii sunt bine platiti! Nu-nu! E vai de capul unora! Mai ales de aceia pentru care nu functioneaza masinaria “pile-cunostinte-relatii”.

Daca in RO s-ar pune “bazele” unui “sistem de voluntariat” (lege exista) vom vedea ca romanii sunt solidari. De ce nu se implementeaza acest sistem? Poate pentru ca oamenii “in nevoie” nu ar mai depinde atat de mult de stat - deci guvernantii ar pierde o mare “masa de votanti”. Poate ma insel…
Multe s-ar putea schimba, dar nu se intampla din acelasi motiv: statul ar pierde controlul asupra unei parti prea mari a populatiei. Daca spitalele ar fi… autonome si si-ar plati medicii din buget propriu (fara sa astepte bani de la stat)? Eee… nici (majoritatii) medicilor nu prea le-ar conveni aceasta…

Cu siguranta , fiecare dintre noi, indiferent ca suntem mai buni sau mai putin buni , tot am facut anumite gesturi de solidaritate in viata noastra..suntem oameni cu totii..ideea este ca cel putin eu, personal , nu mai stiu si n-am contabilizat vreodata gesturile frumoase pe care le-am facut, uneori vine cate cineva si imi spune ca stii, si acum iti multumesc pentru cutarte lucru...insa mi se intampla sa fiu surprinsa si sa afirm ..cum , eu am facut asta ? cand? practic am ajuns la concluzia ca nu e musai sa tinem noi minte de cate ori ne-am aratat bunatatea, ci mai degraba sa tinem minte cand ceilalti au fost buni cu noi...
@ileana redai, draguta expunerea dvs. si plina de intelepciune, cred ca a fost minunat sa lucrati cu acei copii...intamplator sau nu, am cunoscut si eu dintre cei ca ei, am fost aproape de ei si i-am compatimit, insa sa stiti ca acolo tot e mai bine decat in strada...ca i-ati luat acasa pe cei mai putin atragatori, inzestrati de la natura , este laudabil....eu am facut ceva mai mult decat dvs. , fara sa insemne ca dvs. ati facut mai putin...am luat acasa de tot un sufletel din ala al nimanui ...are 12 ani acum si ...ma bucur , sunt fericita pentru ea...@corina, fiecaruia dintre noi ne sta in putere sa facem ceva bun, totusi, asta nu inseamna ca putem schimba lumea, de ar fi sa uzam de acel indemn ,,fii tu insuti schimbarea pe care o doresti lumii" ...lumea continua sa fie una incalcita...exista interese, meschinarie, decadenta..saracie si promiscuitate...exista pacate ...oamenii gresesc nepermis de mult, indiferent la ce nivel de educatie ne situam, din ce clasa facem parte..suntem oameni si consider ca am fi niste ipocriti sa afirmam ca intotdeauna punem interesele celor din jur inaintea intereselor noastre...insa, daca ne sta in putere sa contribuim si la realizarea intereselor celor din jur, dupa satisfacerea intereselor noastre, am fi minunati...sa nu afirme cineva ca omul n u are interese...ca animal social, omul are instincte , insa unele dintre ele se chiama interese, deoarece lui nu ii e indeajuns sa manance, sa doarma .sa ii fie cald, nu , el vrea sa progreseze pe scara sociala, sa prospere...sa isi faca un renume, si atunci, el isi satisface interesele sale intai, si nu trebuie acuzat de egoism sau catalogat ca fiind un insensibil, nu .
Sigur, solidaritatea , sau o forma a ei..ncompleta totusi, devine mai acerba in situatii critice cum ar fi catastrofe, cataclisme...nu stim de ce asa..oare ne impresioneaza mai mult atunci cand suferinta nu este una individuala, ci una colectiva..adica atunci cand atinge un grup, o comunitate...o tara? Pana la urma ar trebui sa admitem ca , din moment ce nu ne facem bagajele sa mergem sa ii ajutam , asa cum spunea cineva inainte, nici nu stiu daca e chiar solidaritate ci o forma de compasiune, de emnpatie . Fiindca e mai usor sa faci ceva bun pentru cineva de aproape , in concret...si cu siguranta ajutorul care se mai si materializeaza, e cel de dorit.