copil care doreste sa-si cunoasca tatal

Drepturile copilului, drepturile parintilor, toate trebuie sa fie croite dupa regulile bunului simt, adica a ceva ce nu este impus, fortat.
Un copil, oricat de inteligent ar fi, nu va putea sa discearna ce este bine 100% pentru el, mama si bunica ce i-au fost alaturi pana la 10 ani, cat are fetita acum, nu pot sa nu fie partinitoare in favoarea copilului. Singura necunoscuta in aceasta ecuatie este reactia "de dupa" a tatalui. "Tatonarea" ar fi primul demers ce ar fi de facut, cu un observator neutru, bun psiholog, bun cititor al gesturilor, care sa faca si un raport scris, pentru istoric, al evolutiei sau involutiei intalnirilor. Pentru ca , pana la urma, este vorba numai de sufletul copilului...Orice "impunere" aduce ca prima rectie "opzitia", este in firea oamenilor... Apoi, dupa cateva (3-4) intalniri cu tatal, daca acesta descopera ceva mosteniri genetice din partea sa la fetita, si-ar putea schimba atitudinea in "mai bine".
Decaderea sau ascederea in drepturi...dreptul , pana la urma, nu este o obligatie, cu doar o portita pe care o poti folosi, adica intri sau nu intr-un joc !
Nu ma pricep la termeni juridici, invitatia de a urmari dialogurile pe aceasta tema mi-a fost lansata de u.b.i.k., asa ca , politicos , am incercat sa prezint cum vad eu, ca spectator , cazul.
Sa auzim numai de bine,
Elisabeta Blaga

Din punctul meu de vedere, inactiunea de a sta si a astepta e mai dureroasa, psihologic, pentru copil; asta in general, ca in particular ar fi trebuit intai o consiliere psihologica despre asteptari etc.
Pe de alta parte, deplasarea copilului la domiciliul parintelui, chiar daca nu se finaliza cu intalnirea dintre cei doi (tatal lipsa domiciliu, de exemplu) lasa macar impresia ca s-a facut un minim pas inainte, macar i-a vazut culoarea usii: era usa tatalui ei.
Dezamagirea capata alte dimensiuni, ale omului care a facut tot ce-a putut si nu ale impotentului care a stat si-a asteptat sa i se intample ceva bun. Mai ales ca pare ca e un copil de actiune, cu pareri pe care incearca sa si le impuna si nu un copil pasiv, care inghite ce i se imtampla fara sa ia atitudine.

Pe de alta parte, sanse reale erau ca si alte persoane sa fie la domiciliul tatalui fie la prima vizita, la a 5-a, candva, cineva ar fi cunoscut copilul asta cu tot cu nevoia lui de afectiune si asta ar fi fost un pas inainte pentru legaturi cu tatal.

Ceea ce e in mintea tatalui trebuie sa fie preocuparea mamei copilului si copilului insusi, asta il ajuta sa inteleaga situatia si sa se deculpabilizeze ca fiica.
Cel mai des, acest refuz al tatalui de a vedea copilul este o negare, o deculpabilizare a sa ca parinte. Cu alte cuvinte, sunt mai putin vinovat daca nu vad rezultatul comportamentului meu, daca nu imi privesc pacatul in fata, ca pe vremuri cand fetele mari isi dadeau copilul spre adoptie: nu era un copil in sine daca ele nu-l vedeau si nu-l atingeau.
Trebuie un mare curaj sa iti privesti greselile in fata si asta nu are nimic de-a face cu copilul iar fata ar trebui sa stie asta.
Timpul indelungat cat tatal a negat ca are o culpa ca parinte face tot mai dificil pentru el sa isi vada copilul.
Fara intelegere din partea mamei si a copilului nu va ajunge sa aiba o conversatie (nu relatie) cu fiica sa, pentru ca nu are nevoie de reprosuri aruncate, fie doar din priviri. El are nevoie numai de asigurari ca este necesar in viata copilului sau.

Astea sunt partial chestiuni psihologice despre care copilul trebuia informat si este doar o varianta a ceea ce s-ar putea intampla in capul tatalui sau copilului in cauza, situatia poate suferi mutatii semnificative.

Iata o speta cel putin ciudata,ca sa nu spun altfel.Mi se pare o aberatie ca o instanta sa oblige pe cineva sa viziteze o anumita persoana,chiar pe propriul copil,daca aceasta persoana nu doreste asa ceva.Dragoste cu sila nu se face !Nu sunt de acord cu verdictul dat de AVLIL : cauza comportamentului tatalui este,cu siguranta,un conflict puternic cu MAMA, care a si dus la divort.Este
greu ca cineva din afara sa se pronunte in aceasta speta,dar daca tatal nu simte nimic pentru acel copil,cu tot regretul trebuie sa spun,nu-si va schimba comportamentul nici in baza vreunei decizii a ICCJ !!

AVLIL a scris:

Indiferent ca se pune problema exercitarii fortate a obligatiilor parintesti ori a drepturilor copilului la relatii personale, tot acolo se ajunge: vizite cu tatal. Pe de alta parte, aceste vizite ar trebui sa fie organizate asa incat sa fie mai usor copilului si facilitarii relatiei.
In rest, nu vad sa faca diferenta de locatie.

Diferenta de locatie avea ca idee sa se obtina o hotarare care sa poata fi pusa in executare.
Daca tatal nu poate fi obligat sa vina la domiciliul copilului de catre executorul judecatoresc, in schimb copilul poate pune in executare hotararea ca sa isi vada tatal la domiciliul acestuia.
Ratiunea este pur juridica.

Este insa adevarat ca ar fi bine sa vina tatal la copil si nu copilul la tata...dar, din pacate, daca acesta nu vrea consider ca, doar aceasta varianta ar fi concreta sub aspectul finalitatii practice, avand in vedere si scopul pentru care se deschide procesul si anume sa isi vada tatal.

Nu am pus deloc accentul pe aspectele psihologice intrucat sunt de parere ca UBIK le-a analizat deja impreuna cu familia copilului...
Am incercat doar sa arat varianta viabila pe drumul sinuos al justitiei in astfel de probleme...

Cand aveam 7 ani, tatal meu a parasit-o pe mama. Vreme de 5 - 7 ani, nu mai stiu exact, nu l-am vazut. Nu "m-a cautat" niciodata, desi noua lui casa era la 10 minute de mers pe jos.
Dadea pensie alimentara numai cand ajungeau suparatoare plangerile pentru abandon.
Stiu ca mama a incercat in toate felurile sa-l faca sa ma vada. Fara succes.

Din fericire n-a intalnit un avocat care sa-i propuna obligatia de a face... oricum nu ar fi avut ea, mama, energie pentru asa ceva.

Dupa 5-7 ani, nu mai stiu exact, l-am vazut in oras. Va jur ca m-am bucurat, asa, cu sufletul ferfenita dupa divort si abandon si saracie. Era mai ales bine ca aveam (complet intamplator) ceva haine noi pe mine, si mi se parea ca arat frumos asa. Cand s-a prins ca eu il strig, a traversat si s-a facut nevazut dupa primul colt.
La alti cativa ani, ne-am intalnit din nou intr-un magazin. Prea tarziu de evitat intalnirea, imi aduc aminte doar niste salutari balbaite, scuze inganate "lame" de tata, reprosuri ale mamei, alte scuze si promisiuni de bani pe numele meu, intr-un cont. Yeaks! si acum, dupa zeci de ani de atunci, mi-e greata din suflet, din creier, de mizeria dezvaluita atunci.

Chiar si acum ma bucur ca nimic nu a fortat dorinta tatalui meu, modul lui de a-si gestiona viata. A fost penibil si dureros cum ne-am intalnit, cum m-a respins la intalniri intamplatoare.
Ar fi fost mai dureros daca respingerea ar fi fost dupa intalniri dorite si provocate de mine.
Ar fi fost crunt daca intalnirile ar fi fost provocate de mama.
Pe termen lung, pentru mine, a fost bine: am facut fata unei situatii stabile, nezgandarite.
Am trait cu ea, m-a format ca om.
Faptul ca nu m-am varat pe gatul nimanui a redus socul de a fi nedorit.

Mai tarziu, legaturile s-au reinnodat la un moment dat mai firesc, din initiativa tatalui. Nu au tinut: orice conexiune emotionala reala se rupsese. M-a durut atunci (durea constant cat "am tinut legatura") in mod deosebit ruptura lui de orice fel de nevoi ale copilului sau adolescent / matur. La un moment dat mi-am dat seama ca nu-mi face bine aceasta re-luare a relatiilor de familie, ca mi-ar fi mai simplu fara un om care nu-mi mai poate fi parinte, in ciuda perceptiei celor din jur ca suntem o reteta de succes intru iertare si izbavire.