Contract intre persoane romane, lege straina aplicabila. E posibil?

În mod eronat, instanţele au admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti române, apreciind greşit că pricina vizează un raport de drept internaţional privat cu privire la care părţile contractuale pot, în temeiul principiului lex voluntatis, să aleagă prin acordul lor, lex contractus, şi instanţa judecătorească având competenţa soluţionării eventualelor litigii, făcând astfel o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr.105/1992, ale art.5 şi 969 C. civ.

Potrivit art.1 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, această lege se aplică numai raporturilor de drept internaţional privat, care, conform alineatului 2, sunt „raporturi civile, comerciale, de muncă, de procedură civilă şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate”.

Mai mult, numai în cazul contractului cu element de extraneitate, părţile pot alege prin consens legea aplicabilă condiţiilor de fond şi efectelor acestuia, aşa cum prevăd dispoziţiile art.73 din Legea nr.105/1992.

Cât priveşte convenţia de prorogare voluntară de competenţă în favoarea unei instanţe judecătoreşti străine, ea operează numai cât priveşte un litigiu născut în legătură cu un raport de drept internaţional privat şi numai dacă instanţa aleasă de părţi nu este necompetentă, în mod absolut, aceasta fiind o cerinţă de fond ce rezultă din economia dispoziţiilor art.148-150 din Legea nr.105/1992.
Cauza de faţă priveşte un litigiu născut în legătură cu un contract de antrepriză, încheiat şi executat în România, între două societăţi comerciale, persoane juridice de naţionalitate română [...]

Faţă de aceste dispoziţii de lege, ambele părţi la contractul de antrepriză în cauză sunt persoane juridice de naţionalitate română, astfel că menţionatul contract şi amendamentele la acesta, încheiate la Bucureşti şi executate la Bucureşti [...] nu cuprind nici un element de extraneitate care să atragă un conflict de legi şi să facă incidente dispoziţiile Legii nr.105/1992, cum, în mod greşit, au reţinut instanţele de fond şi de apel.

Principiul lex voluntatis este un principiu conflictual care operează numai cu privire la raporturile de drept internaţional privat, respectiv cu privire la contractul având un element de extraneitate care face posibilă supunerea respectivului contract concomitent la cel puţin două sisteme de drept naţional diferite, ipoteză în care părţile din contractul în cauză pot alege, de comun acord, legea care să reglementeze fondul şi efectele acelui contract. O asemenea facultate nu se recunoaşte părţilor la un contract care nu are elemente de extraneitate, fiind supus, deci, unui singur sistem de drept.

De asemenea, potrivit dreptului român contractele au putere de lege, între părţile contractante dacă au fost „legal făcute” (art.969 C. civ.); dacă s-au încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, iar, prin contracte nu se poate deroga de la legile care interesează ordinea publică (art.5 C.civ).
Cum normele reglementând competenţa instanţelor judecătoreşti sunt norme de ordine publică (art.159 C. proc. civ.), părţile la un contract supus exclusiv dreptului român nu pot conveni să supună un posibil litigiu născut în legătură cu acel contract unei instanţe judecătoreşti străine, cu excluderea competenţei instanţelor române.

Faţă de dispoziţiile legale menţionate, clauza prevăzută în art.20 din amendamentul nr.1 la contractul de antrepriză, prin care părţile la contract, societăţi comerciale de naţionalitate română, au convenit să supună contractul lor legii engleze şi să supună şi eventualele litigii născute în legătură cu acest contract unei instanţe judecătoreşti engleze, este lovită de nulitate.