Nu doar că Parlamentul legiferează în timpul stării de urgență, dar este absolut esențial pentru a preveni abuzuri

Pentru a înțelege mai bine ideea din spatele stării de urgență (instituită, prin decret prezidențial, luni), trebuie să ne detașăm de realitatea imediată. În acest sens, mă voi concentra pe riscurile generate de problema stării de urgență.

Prin natura ei, o stare de urgență poate expune o societate la o serie de abuzuri, abuzuri care trebuie prevenite și, dacă totuși au loc, limitate. Nu este ceva nou, este ceva ce filosofii politici au conștientizat încă din - cel puțin - prima parte a secolului trecut. Este un aspect fundamental, ce nu trebuie ignorat, mai ales că abuzurile respective pot afecta drepturi fundamentale ale cetățenilor.

Nimic nu neagă faptul că avem nevoie de măsuri de urgență care trebuie luate în situații excepționale, precum cea generată de criza coronavirus. Însă abilitarea unei instituții - cea a președintelui - de a adopta decrete prin care este instituită stare de urgență trebuie permisă într-un cadrul constituțional ce garantează și limitarea abuzurilor. De aceea, Constituția României prevede că, după ce instituie starea de urgență, președintele României „solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia”. 

Avem, deja, primul element sau măsură de garanție împotriva abuzurilor - președintele, ca parte a executivului, poate, pentru considerente de eficiență, să instituie stare de urgență, dar puterea lui este cenzurată de autoritatea legiuitoare principală, Parlamentul. Un Parlament paralizat nu poate face așa ceva. Bineînțeles, legiferarea este o procedură, în timp ce încuviințarea măsurii menționate mai sus este alta. Dar există și alte argumente ce scot în evidență faptul că Parlamentul nu este oprit din activitatea sa fundamentală, pe o perioadă de excepție cum este prezenta.

De exemplu, Constituția României vine și clarifică faptul că, pe timpul stării de urgență, Parlamentul, chiar dacă nu se află în sesiune, „se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea (...) stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora”.

Mai mult, starea de urgență reprezintă chiar o excepție de la regula mandatului limitat al Parlamentului, pe o perioadă de patru ani. Constituția prevede expres că mandatul parlamentarilor se va prelungi automat pe timpul stării de urgență, chiar dacă, în mod normal, acesta s-ar fi încheiat. Pe de o parte, logica este și bazată pe faptul că, dacă există stare de urgență, este imposibilă organizarea de alegeri, deci nu pot fi aleși alți membri ai Parlamentului. Dar norma reflectă și importanța Parlamentului, ca autoritate legiuitoare de bază. 

În final, probabil cel mai abstract, dar și cel mai relevant argument este că orice limitare a puterilor fundamentale ale statului (cum este cea legislativă, reprezentată de Parlament) nu poate avea loc decât prin Constituție. Mai ales când vorbim nu de o simplă limitare, ci de chiar o inhibare a atribuției esențiale a unei puteri - legiferarea, în cazul Parlamentului.

Însă Constituția României nu prevede că Parlamentul nu va legifera pe durata stării de urgență. Așadar, o limitare a abilității de a legifera a Parlamentului ar mai fi posibilă doar prin prevederea unei astfel de limitări într-o lege organică sau într-o ordonanță de urgență. Sau prin decret prezidențial.

În schimb, orice astfel de aranjamente ar fi vădit contrare Constituției. Pe de o parte, am discuta de o depășire a atribuțiilor puterii executive (dacă limitarea vine din partea președintelui sau a Guvernului) sau de o exercitare nepermisă a puterii legislative - o autolimitare nepermisă - dacă vorbim de limitare prin lege organică.

Constituția consacră principiul separării puterilor în stat: „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale”. Ar fi evident interzis orice act al unei puteri prin care se limitează atribuția fundamentală a altei puteri. 

Acest lucru a fost foarte clar scos în evidență în următorul context: „separația și echilibrul puterilor trebuie să se realizeze <<în cadrul democrației constituționale>>, adică, mai întâi, cu respectarea valorilor democrației consacrate prin Constituție și îndeosebi a drepturilor și libertăților fundamentae, și apoi prin formele - numai prin aceste forme prevăzute în legea fundamentală” (Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale - în dreptul român și în dreptul comparat, C.H. Beck, 2006, pagina 62).