CJUE: Un imobil dat în chirie de o firmă în altă țară nu-i un sediu comercial fix, în sensul regulilor de TVA

Mai precis, în cauza C-931/19, s-a argumentat că, pentru ca un imobil să fie considerat un sediu comercial fix conform regulilor de TVA, este nevoie de existența unor resurse umane și tehnice.

„Noțiunea de «sediu comercial fix», în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții, impune o consistență minimală, prin reunirea permanentă a resurselor umane și tehnice necesare pentru anumite prestări de servicii. Aceasta presupune astfel un grad suficient de permanență și o structură aptă, din punctul de vedere al resurselor umane și tehnice, să furnizeze în mod autonom serviciile în discuție (...). În special, o structură lipsită de personal propriu nu poate intra sub incidența acestei noțiuni de «sediu comercial fix»”, au explicat judecătorii CJUE, subliniind că ideea este susținută inclusiv de legislația europeană, nu doar de jurisprudență.

Prin urmare, dacă pentru acel imobil nu există resursele necesare pentru a putea vorbi de o structură care să acționeze în mod autonom, ideea de sediu comercial fix iese din discuție. „Or, un imobil care nu dispune de nicio resursă umană care să îl facă capabil să acționeze în mod autonom nu îndeplinește în mod vădit criteriile stabilite de jurisprudență pentru a fi calificat drept sediu comercial fix, în sensul [Directivei europene de TVA]”, au conchis judecătorii.

În cauza în care s-a pronunțat CJUE, era vorba de o firmă cu sediul social și conducerea în Jersey, care se ocupa de administrarea de imobile, gestionarea patrimoniului și administrarea locuințelor și locurilor de cazare. În cursul exercițiilor financiare 2009 și 2010, firma a dat în chirie supusă TVA-ului un imobil, al cărui proprietar era în Austria, către doi întreprinzători austrieci.

Pentru a face aceste operațiuni, firma din Jersey a mandatat o societate din Austria pentru a fi intermediar cu prestatorii de servicii și cu furnizorii, pentru a factura chiriile și costurile de operare, a ține registrele comerciale și a pregăti datele pentru declararea TVA-ului. Intermediarul făcea aceste operațiuni în alte locuri decât imobilul dat în chirie.

Cu toate că firma din Jersey a considerat că nu datorează TVA pentru activitatea de închiriere a imobilului, pentru că n-avea un sediu comercial fix în Austria, Fiscul austriac a considerat că acel imobil dat în chirie este, în sine, sediul comercial fix. Prin urmare, firma din Jersey a fost obligată să achite TVA pentru exercițiile financiare 2009 și 2010.

Totuși, interpretarea CJUE este contrară. Deciziile Curții sunt obligatorii pentru orice instanță judecătorească din UE care se poate confrunta cu situații asemănătoare.

În altă ordine de idei, lunile trecute am publicat un articol în care specialiștii EY România atenționau că sediile fixe sunt o nouă direcție în inspecțiile fiscale desfășurate în România la companii. „Sediul fix al companiilor nerezidente este subiectul multora dintre inspecțiile fiscale din ultima perioadă, bulversând cu impuneri semnificative de TVA modele de business îndelung utilizate, în sectoare precum farma, auto, energie sau structuri de procesare la comandă. Pe fondul unei legislații neclare în privința definirii criteriilor de stabilire a sediului fix pentru nerezidenți, nu de puține ori inspectorii fiscali au impus TVA suplimentar societăților românești care prestează servicii către nerezidenții beneficiari ai acestor servicii”, scrie sursa citată.