Când o autoritate se laudă cu amenzi de zeci de milioane date într-o lună, trebuie să știi că statul încasează mult mai puțin de atât. Unde se duc banii? Nicăieri

„Valoarea totală a amenzilor aplicate (în perioada 7 februarie - 10 martie - n.red.) este de 41.094.350 lei, reflectând severitatea abaterilor descoperite și necesitatea respectării stricte a reglementărilor în vigoare. În cadrul controalelor, au fost prelevate un total de 82 probe, dintre care 6 au fost declarate neconforme”, se menționează într-un comunicat al ANPC citat de Agerpres.

Am văzut recent procesul-verbal de contravenție primit de cel la care ne beam frecvent cafeaua dimineața - erau două sume care m-au șocat deopotrivă: una de circa 45.000 de lei și una de până în 3.000. Una era amenda totală aplicată, ce demonstra severitatea problemei, cealaltă era ce avea efectiv de plătit dacă scotea banii din buzunar în cel mult 15 zile. Să vă explic...

Deși credeam că mulți dintre cei care au fost amendați măcar o dată (în trafic) cunosc pe deplin modul de funcționare a mecanismului plății la jumătate din minimul legal al amenzii, mi-am dat seama că amenzile de circulație nu sunt un exemplu bun, întrucât sunt stabilite în cuantum fix, nu în intervale de amendă (unul, două ... 100 de puncte amendă). În peisajul contravențional din România însă multe amenzi sunt stabilite în intervale - agentul constatator poate da o amendă între un minim și un maxim prevăzut de lege pentru fapta respectivă. 

Acest mecanism de plată la jumătate din minimul legal al amenzii are „ștate vechi” la noi; de-a lungul anilor, tot ce s-a schimbat a fost termenul în care poți plăti amenda mult redusă, parlamentarii luând decizia că nu sunt suficiente două zile pentru asta și că ar trebui să i se ofere contravenientului 15 zile de la data înmânării procesului-verbal pentru a putea plăti suma respectivă. 

„Contravenientul poate achita, în termen de cel mult 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului- verbal, jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, agentul constatator făcând menţiune despre această posibilitate în procesul-verbal”, stabilește OG nr. 2/2001, adică „legea” general aplicabilă când vine vorba de sancțiuni contravenționale.

Facilitatea se aplică deopotrivă persoanelor fizice amendate, cât și celor juridice și singurul moment când ea nu funcționează e atunci când o lege prevede în mod expres că pentru amenda cutare sau cutare prevederile acestei ordonanțe din 2001 nu se aplică (adică derogă de la ea). Totodată, nu există o limitare în ceea ce privește aplicarea sa în cazul unei persoane: dacă ai beneficiat azi de facilitate, o să beneficiezi de ea și dacă te duci să plătești o amendă în același domeniu o săptămână mai târziu.

Deși știu că mă repet când spun asta (pentru că am mai făcut-o, acum ceva vreme, într-un alt editorial), e nevoie, totuși, să o spun -- și răspicat: facilitatea asta face ca individualizarea amenzilor contravenționale să devină inutilă atunci când există legi și ordonanțe ce stabilesc fapte contravenționale sancționate cu amenzi puse în intervale mult prea mari, maximul amenzii fiind uneori și de 10-15 ori mai mare decât minimul ei. 

Dar pentru că am plecat de la amenzile date de ANPC, să ne întoarcem, totuși, la ele - mai precis, să luăm amenzile din OG nr 21/1992 privind protecția consumatorului; cam toate sunt stabilite în intervale de genul: de la 3.000 lei la 30.000 lei, de la 2.000 lei la 20.000 lei, de la 1.000 la 10.000 de lei, de la 5.000 la 50.000 de lei, de la 50.000 la 500.000 de lei; altfel spus, diferența dintre minimul și maximul fiecărei amenzi este uriașă, minimul fiind de zece ori mai mic. Câteva exemple concrete:

• comercializarea de produse expirate se poate sancționa cu amendă între 2.000 și 20.000 de lei;
• distribuitorii care nu se asigură că produsele oferite spre comercializare sunt sigure şi respectă condiţiile prescrise sau declarate pot fi amendați cu sume între 2.000 și 20.000 de lei;
• comercializarea produselor în spații neautorizate se amendează între 1.000 și 10.000 de lei.

Cum nu există nicio derogare expresă de la OG 2/2001, cei amendați pot beneficia de facilitatea plății la jumătate a minimului amenzii în toate cazurile. În contextul în care intervalele de amendă sunt atât de mari, e lesne de observat că pentru o amendă aplicată, în valoare de 18.000 de lei, dar al cărei minim legal este de 2.000 de lei, contravenientul poate achita în 15 zile doar 1.000 de lei - adică de 18 ori mai puțin. 

Ca atare, sumele uneori colosale pe care le vedem în comunicatele autorităților sau instituțiilor - ANPC, în cazul de față - sunt departe de ceea ce ajunge să se încaseze, de fapt, din aceste amenzi. Asta, desigur, fără să mai luăm în calcul cazurile în care amenzile sunt contestate în instanță și contravenientul câștigă strict pe deficiențele proceselor-verbale. 

În cazul faptelor sancționate prin Ordonanța privind protecția consumatorilor sunt prevăzute însă și sancțiuni complementare, precum confiscarea și distrugerea unor produse improprii consumului uman, putându-se ajunge, așa cum știm cu toții, chiar la închiderea temporară a unei locații. Aici, „din fericire”, lucrurile nu se mai pot ajusta la fel. Dar când vedem că un comerciant a primit o amendă de 50.000 de lei, n-ar trebui să ne facem neapărat impresia că el chiar plătește suma asta, ci una cu mult mai mică. 

Așadar, când auzim că s-a strigat „dă-i maximul”, știind cum funcționează mecanismul acesta legal, trebuie să ne gândim doar atât: la coadă, la ghișeu, nu e nicio diferență între cel care a primit maximul și unul care a primit mai puțin de atât. Diferența o face, de fapt, cât de mult își permite comerciantul să stea cu prăvălia închisă.