Sporul de doctorat ar trebui să reprezinte recunoașterea excelenței unui angajat

Rațiunea din spatele indemnizației: un pariu pe inteligență și performanță

La originea sa, introducerea indemnizației de doctorat a avut un scop (să-i zicem) nobil și pragmatic. S-a dorit stimularea angajaților, în special din sectorul public, dar nu numai, de a urma cele mai înalte forme de pregătire academică și de a aplica ulterior cunoștințele dobândite în activitatea profesională. 

Beneficiile, cel puțin la nivel teoretic, sunt multiple și bidirecționale. Pentru angajat, indemnizația reprezintă o confirmare materială a valorii adăugate pe care o aduce prin expertiza sa superioară. Este un factor motivațional important, încurajând salariatul să utilizeze activ cunoștințele și competențele dezvoltate în anii de studii doctorale. Obținerea titlului de doctor implică un efort considerabil, adesea desfășurat în paralel cu activitatea profesională curentă – ani de cercetare, studiu individual, redactarea tezei, examene riguroase ș.a.m.d.. Indemnizația vine, așadar, și ca o compensație, fie ea și parțială, pentru acest travaliu intelectual.

Pentru angajator un angajat cu titlu de doctor, mai ales dacă acesta este relevant pentru domeniul său de activitate, poate aduce o perspectivă nouă, soluții inovatoare și o capacitate analitică superioară, contribuind la îndeplinirea mai eficientă a obiectivelor organizației. Prezența în rândul personalului a unor specialiști cu înaltă calificare poate spori prestigiul angajatorului și capacitatea sa de a face față provocărilor unui mediu concurențial.

Deși indemnizația de doctorat este reglementată specific prin legislația națională pentru angajații de la stat (Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice), principiile care o fundamentează rezonează cu o serie de documente și valori internaționale:

• Declarația Universală a Drepturilor Omului: art. 23 proclamă dreptul la muncă și la o „remunerație echitabilă și satisfăcătoare”, iar art. 26, dreptul la educație, stipulând că „învățământul tehnic și profesional trebuie să fie făcut accesibil tuturor, iar învățământul superior trebuie să fie accesibil tuturor, pe bază deplinei egalități, în funcție de merit.” Valorizarea studiilor superioare prin mecanisme precum indemnizația de doctorat se aliniază acestor principii;
• atât Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale, cât și cel cu privire la Drepturile Civile și Politice, reiterează importanța educației și a muncii în condiții echitabile;
• Convențiile Organizației Internaționale a Muncii (OIM): deși nu există o convenție care să impună o „indemnizație de doctorat” per se, principiile OIM privind salariile echitabile (de ex. Convenția nr. 100 privind egalitatea de remunerare, Convenția nr. 131 privind fixarea salariilor minime) și promovarea condițiilor de muncă decente susțin ideea că o calificare superioară, care aduce plusvaloare muncii, ar trebui să se reflecte și în remunerație.
• Constituția României: Garantează dreptul la învățătură (art. 32) și dreptul la muncă (art. 41), care include dreptul la „măsuri de protecție socială a muncii”, „securitate și igienă a muncii”, și implicit, la o salarizare corelată cu pregătirea și complexitatea muncii;
• Directivele Europene: deși nu reglementează direct acest tip de indemnizație la nivelul statelor membre, politicile europene încurajează învățarea pe tot parcursul vieții, mobilitatea cercetătorilor și recunoașterea calificărilor, toate acestea convergând spre ideea valorizării capitalului uman înalt calificat.

Așa cum am menționat, succesul acestui mecanism depinde crucial de buna-credință a ambelor părți. Angajatorul ar trebui să vadă în această indemnizație nu o simplă cheltuială, ci o investiție în resursa umană, încurajând și utilizând efectiv expertiza doctorilor din rândul angajaților săi. 

La rândul său, salariatul beneficiar ar trebui să se asigure că pregătirea sa superioară se reflectă în calitatea muncii prestate și în contribuția la obiectivele instituției/companiei.

Utilizarea neconformă a sporului și controversele: de la subiectivism la plafonare

Din nefericire, aplicarea indemnizației de doctorat nu a fost lipsită de controverse și au existat situații în care acordarea acesteia a fost percepută ca fiind subiectivă sau ca o modalitate de a majora veniturile unor persoane fără o corelare directă cu relevanța titlului științific pentru postul ocupat sau cu o îmbunătățire vizibilă a performanței. 

Aceste percepții, justificate sau nu în fiecare caz în parte, au alimentat discuții și au condus la o serie de modificări legislative menite să clarifice condițiile de acordare.

Însă, poate cea mai mare provocare pentru acest instrument a venit din zona plafonărilor succesive. Prin diverse ordonanțe de urgență, cuantumul indemnizației de doctorat a fost înghețat la un nivel care, astăzi, pare anacronic. 

Conform Legii 153/2017, un angajat care are cu titlul științific de doctor are dreptul la o indemnizație lunară echivalentă cu 50% din salariul de bază minim brut pe țară, cu condiția (nu demult introdusă în lege) să activeze în domeniul pentru care deține titlul și să aibă în fișa postului atribuții care permit verificarea lunară a valorificării activității. Actualmente însă indemnizația nu este acordată la valoarea stabilită în lege, ci la una plafonată - 950 de lei (însemnând 50% din salariul minim brut de 1.900 de lei, valabil în 2018).

Practic, s-a ajuns ca această indemnizație, menită să recompenseze excelența, să fie fixată la nivelul unui salariu minim brut pe țară garantat în plată pe care România nu-l mai utilizează ca referință unică de ceva timp. 

Această plafonare, deși, poate, justificată pe termen scurt de constrângeri bugetare, ridică semne de întrebare, pe termen lung, cu privire la angajamentul real de a valoriza performanța academică și profesională. 

Se creează o discrepanță tot mai mare între valoarea nominală a indemnizației și costul vieții, dar și față de nivelul salarial general, diminuând considerabil efectul stimulativ și recunoașterea meritelor pe care le-a avut în vedere legiuitorul inițial.

Indemnizația de doctorat rămâne, în principiu, un instrument valoros și poate stimula dezvoltarea personală și profesională, contribuind la creșterea calității serviciilor și a performanței organizaționale, dar poate și semnala angajamentul unei societăți față de educație și cercetare.

Cu toate acestea, pentru ca beneficiile sale să nu devină pur teoretice, este necesară o abordare echilibrată și o viziune strategică. 

Pe de o parte, este esențial ca acordarea indemnizației să se facă în baza unor criterii clare, transparente, care să reflecte relevanța titlului științific pentru activitatea desfășurată și contribuția efectivă a specialistului, iar pe de altă parte, valoarea acestei indemnizații trebuie să fie una motivantă și corectă, adaptată realităților socio-economice actuale.

Fără o reevaluare a cuantumului său (ca să nu mai vorbim despre eliminare), riscăm ca indemnizația de doctorat să devină o simplă bifă administrativă, lipsită de impactul scontat, în loc să fie un veritabil motor al excelenței și un simbol al respectului pentru cunoaștere. 

Buna-credință, atât din partea legiuitorului, cât și a angajatorilor și angajaților, este esențială pentru a reda acestui instrument demnitatea și eficacitatea pe care le merită. 

Până la urmă, investiția în oameni bine pregătiți este una dintre cele mai sigure căi către progres.