În ultimul an, am avut mereu sentimentul că e ceva ciudat în aer, liniștea aceea ciudată, ca înaintea unui scurtcircuit, deși societatea românească s-a porcăit mai presus decât în oricare alte vremuri. Și ideea asta mi-a adus aminte de ceva. Cea mai derutantă idee din Fundația lui Asimov nu e că imperiul se prăbușește, ci că face asta în timp ce pare stabil. Aparatele încă mai funcționează. Oamenii încă mai trăiesc bine. Universitățile încă mai predau. Avem tot ce ne trebuie, până într-o zi când... nimic nu mai merge.
Articolul continuă mai jos
Colapsul imperiului începe cu lucruri mici. Un bec ars, un panou electric, o procedură lăsată neterminată. Atunci când apare un defect în sistem, tehnologia e suficient de avansată încât să mascheze slăbiciunea. Și, culmea, e destul de avansată încât să o compenseze, să țină lucrurile în viață, artificial, un pic mai mult. Și, pe măsură ce trec anii ăștia ai defectelor invizibile, nimeni nu-și mai pune întrebări.
E, acolo, o tristețe a lumii pe care n-o putem înțelege niciodată până la capăt. E sentimentul că progresul nu e același lucru cu sănătatea sistemului. Putem avea AI care scrie cod și spitale digitale, în timp ce instituțiile de bază se degradează. Putem vorbi despre realitate augmentată, în timp ce realitatea civică se erodează.
Asta mi se pare, sincer, una dintre cele mai periculoase iluzii ale timpului nostru. Că, dacă avem tehnologie nouă, totul e în regulă. Că, dacă lucrurile funcționează „la suprafață”, nu avem motive de îngrijorare. Că putem gândi toate astea în timp ce, în profunzime, lucrurile cedează lent, invizibil, ireversibil.
Mă joc, analizez și scriu despre tehnologie de peste 20 de ani. Și mi-a devenit clar, în timp, faptul că tocmai accesul la tehnologie poate deveni un anestezic social. Ne calmează, ne distrează, ne dă sentimentul că încă suntem bine. Și face toate astea în timp ce, în realitate, suntem la faza când lumea nu s-a rupt, încă, de tot.
Ce m-a frapat la Asimov e că nu dă vina prăbușirii Imperiului pe un război sau pe o conspirație, ci pe uitare. Pe pierderea încrederii în reparații, în întreținere, în răbdare. Pe o societate care a învățat să consume inovația, dar a uitat să protejeze infrastructura care o face posibilă.
Societatea de care vorbește Asimov e una care știe să construiască roboți, dar uită să-și repare fundația. De asta e condamnată. Nu de dușmani, ci de propria-i aroganță, sub propria greutate formată din decizii amânate, din reparații neefectuate, din tăceri convenabile.
Dacă recunoaște cineva ideea, privind în jur, să ridice mâna.
Acolo unde lumina mai pâlpâie, nu e semn de speranță, ci de neatenție.
Comentarii articol (1)