Program de vizita copil

Emotiile, sentimentele se invata in familie.

:O :stunned:
Psihologii de care vorbiţi sunt oare cei de pe Tabelul experţilor? Cine v-a învăţat să vă îndrăgostiţi? Dar cine v-a învăţat să vă temeţi de tunete? Dar să vă speriaţi de o arătare ciudată? Dar cine vă învaţă să divorţaţi? Cam multe întrebări la care răspunsul numiţilor psihologi nu se adevereşte.
Oare pe Romeo şi pe Iulia i-au învăţat familiile să se îndrăgostească? Oare ura dintre familiile lor nu s-a transmis şi copiilor? că doar nu au vorbit frumos unii de alţii, ca să nu "alieneze" copiii?!
Dar hai să judecăm copiii dintr-un orfelinat: unii se iubesc, alţii se urăsc - dar ei nu au familii, iar educatorii nu cred că se ocupă să-i înveţe nici iubirea, nici ura.
Copilul poate să fie învîăţat să-şi respecte semenii, să nu facă altuia ce lui nu-i place, să se spele pe mâini înainte de masă, să se spele pe dinţi, să nu iasă murdar şi nepieptănat pe stradă...dar nu poate fi învăţat să nu se teamă de câini, dacă odată a fost muşcat de câine, nici să scoată jarul din foc, fiindcă simte că se arde.
Ce e fericirea? Este o stare de bine pe care o simte fiecare individual.Dacă pentru d-ta fericirea este să savurezi o ţigară şi un coctail la un bar de fiţe, pentru mine este să mă uit cum contruieşte băiatul meu un lego - asta e fericirea mea acum, poate mâine va fi că acest copil , educat de mine, câştigă o olimpiadă internaţională sau câştigă concursul de fitnes.

Nu stiu ce au starnit discutiile utilizatorilor in mintea si sufletul domnului care a deschis topicul, mie mi se pare ca nu pare prea interesat. Cred ca stie ce are de facut, a depus deja plangeri penale-vreo doua, o data ''pe motiv''ca mama ..... si a doua oara pentru ca ''eu nu am fost de acord sa plece in tabara''.......
N-o fi nici mama cea mai ingaduitoare femeie din lume, dar sa tinem cont ca ''ii aducea fetita '' la toate zilele de vizita (fara una ) si ca i-a cerut domnului sa-i ingaduie sa trimita copilul in tabara. Deci a comunicat, initial. A cerut bunavointa. La un refuz brutal insa ,a reactionat cu o frustrare. Nu cea mai inteleapta reactie,dar poate explicabila.
Mama aceea a reactionat uitand ca deasupra noastra, a celor divortati, nu mai au voie sa planeze emotiile, ci doar legea. Si de asemenea, copiii nostri nu au voie sa reactioneze oricum simt , caci trebuie sa fie totul conform cu sentintele, nu cu sentimentele (Si, apropo de asta, te contrazic, Martonze , copiii nostri nu stiu ce simt, si te contrazic, When, copiii nostri SIMT si spun ce SIMT)
Nu pare a fi insa la mama in cauza o obisnuinta sa nu lase copilul la programul de vizitare.
Poate acum mama a trimis copilul sa stea la matusa tocmai pentru ca s-a starnit razboiul. Putina bunavointa din partea tatalui nu ar fi starnit reactii de acest gen .
Nu neg ca razboaiele dintre adulti , sentimentele ranite in divort nu duc la serioase deviatii : mamele pot cadea in pacatul alienarii parentale, tatii in suspiciuni nefondate urmate de plangeri penale, executari silite, monitorizari si procese cu nemiluita. Pe langa toate acestea, daca sentimentele s-au stins si la mijloc nu mai sunt decat interese (pecuniare de obicei)), razboiul se sfarseste dramatic -pentru copil.
Domnule Teolinul, intrebati ce aveti de facut?
Pe cine? Un tata ranit precum domnul When? O mama ranita precum Martonze? sunt subiectivi. Un avocat ? Nu l-ati suspiciona ca sfatul pe care vi-l da nu este dictat de interesul material din spatele ''spetei"? -Spun asta pentru ca oricum ''pe motiv'' va sta in stilul de a gandi....
Dumneavoastra deja aveti directia de a actiona bine definita, nu doriti decat amanunte cum puteti, juridic si legal sa puneti presiune daca mama v-ar obstructiona drepturile legale. Din punctul de vedere strict legal aveti dreptate, dar va spun ca drumul acesta va duce departe de copil. Nu in sens juridic, ci sufletesc.
Va spun asta pentru ca baiatul meu a trecut prin actiuni de genul acesta (plangeri penale, executari silite, monitorizari , consilieri psihologice,procese ) in urma carora tatal sau nu numai ca nu a castigat nimic, dar l-a pierdut sufleteste pe copil.
Au fost 4 ani cu 17 actiuni juridice (13 actiuni deschise de catre tata, 4 de catre mine ). Cinci psihologi - CINCI - au spus ca mama nu alieneaza copilul, trei instante -TREI - au dat sentinte de interdictie ca tatal sa nu se apropie de fiu pe diferite durate de timp si de a intrerupe programul de vizitare. Tatal a perseverat in a cere program de vizitare prin instante si respectarea acestuia prin executori si politie. In toata aceasta tevatura, copilul il ruga intruna sa-l lase in pace, sa se linisteasca, sa puna capat razboiului , sa discute omeneste cu el. Copilul ii punea problema mai profund si matur decat multi adulti .
Tatal nu parea a auzi . Singura replica a sa era " legea imi da dreptul ".
Acum s-a terminat aproape totul. Este in vigoare o sentinta care prevede 2 week-end-uri pe luna, vacanta de 2 saptamani, Craciun alternativ la 2 ani, etc . Tatal a incercat sa o puna in practica 6 luni de zile, in maniera caracteristica-executori,politie,etc. Copilul are 14 ani acum. I-a spus tatalui sau ca daca ei doi nu pot purta un dialog omenesc si ca daca el, tatal, persista in ideea ca doar mama e de vina si daca el ca adult nu-si asuma responsabilitatea relatiei lor personale esuate, nici nu se vor vedea vreodata.
Dupa inca 6 luni si inca o executare silita esuata (caci copilul s-a prezentat la executor si a explicat clar, concis, cu subiect si predicat , de ce nu merge la taica-sau) , in sfarsit domnul in cauza a inteles si a lasat-o mai moale. Da telefon baiatului si il intreaba daca vrea sa se intalneasca. Daca da, bine. Daca nu, iarasi bine. Se vad din când in când, nici macar in programul din sentinta, miercurea sau duminica,nu conteaza, cateva ore, timp in care copilul nu mai cere explicatii sau intelegere, pur si simplu " ia pulsul " relatiei.
In majoritatea cazurilor il vad dezamagit,dar nu il intreb nimic. Cred ca as invarti un cutit in rana.Rar vine zambitor. Imi spune el, din când in când, ceeace il doare si constat cu lacrimi in inima ce drama a trecut peste el si cat de dureros s-a maturizat.

Fiti atenti, doamnelor mame care ati fi tentate sa-l indepartati pe tata din peisaj, copilul simte dar nu stie ce simte.Va inchide in el usoara stanjeneala, regretul, ipocrizia, care vor roade ca un vierme ascuns . Va rabufni la suprafata dupa ani de zile o adolescenta care rejecteaza sexul opus sau un baiat efeminat. Sau cine stie ce alt mic monstru.De care nici ei nu stiu cum l-au creat. Calcati-va in picioare sentimentele de razbunare sau santaj,ca sa aveti parte de un adult sanatos.

Fiti atenti, domnilor tati care ati fi tentati sa intreprindeti actiuni juridice ca sa vi se respecte drepturile. Nu sunt drepturile dvs, ci ale copiilor . Fiti atenti la ce va spune realmente copilul dvs, la ce va solicita copilul sa intelegeti din sufletelul sau. Nu se intra cu tractorul in nici un suflet, nu se construieste nici o relatie cu toporul, ajustând-o cu tomul legii dat in cap. Fiti atenti la copilul dvs, daca este bolnav sau nu se simte in largul lui in noua dvs casa, daca se retrage de la anumite activitati impuse de dvs sau noua consoarta sau pur si simplu astazi nu vrea. Faceti sa fie in regula pentru el,va vrea maine, iubiti-l, calcati-va orgoliile in picioare in raport cu fosta, vorbiti cu ea despre si pentru interesul copilului , altfel veti avea un copil ca al meu, care la 14 ani vorbeste ca unul de 21 si simte ca un cinic de 40 ani, profund bolnav de lipsa de TATA.

P.S. Eu as introduce in lege obligativitatea ca dupa orice divort in care sunt implicati copii , cei doi adulti sa faca cateva sedinte de consiliere psihologica referitoare la ceea ce le-a cauzat divortul, la repararea ranilor lasate de separare, la explicarea adevaratelor motive ale despartirii si la ajustarea sentimentelor de frustrare unul in raport cu celalalt , caci de fapt acestea sunt cauzele pentru care ulterior copiii nostri sunt raniti. Ar fi necesare si cateva sedinte in care parintilor sa li se explice ce inseamna din punct de vedere psihologic sa fii parinte divortat , custodie comuna, drept de vizita,etc si mai ales cum se conlucreaza de pe pozitii aparent opuse pentru binele copilului de care nici unul nu a divortat.
Sedinte de invatare a iubi pe cel ce-l urasti, ca sa pazesti ceea ce iubesti cu adevarat.

Psihologii de care vorbiţi sunt oare cei de pe Tabelul experţilor? Cine v-a învăţat să vă îndrăgostiţi? Dar cine v-a învăţat să vă temeţi de tunete? Dar să vă speriaţi de o arătare ciudată? Dar cine vă învaţă să divorţaţi? Cam multe întrebări la care răspunsul numiţilor psihologi nu se adevereşte.
Oare pe Romeo şi pe Iulia i-au învăţat familiile să se îndrăgostească? Oare ura dintre familiile lor nu s-a transmis şi copiilor? că doar nu au vorbit frumos unii de alţii, ca să nu "alieneze" copiii?!

Vorbiti cu orice psiholog,sentimentele se invata in familie.
Cine m-a invatat sa ma indragostesc? Parintii mei. Ei mi-au povestit cum s-au indragostit, la ei am vazut ce inseamna dragostea, datorita lor am asociat sentimentul cu actiunea. De ce nu cititi mai mult, tot spuneti ca va informati... psihologii de care vorbesc sunt chiar la facultate :-D e ceva de baza, ceva ce daca nu v-ati mai ascunde in spatele copilului ati afla.
Copilul nu stie, copilul vede. Asa invata, asa asociaza sentimentele, asa pune in practica mai tarziu anumite lucruri.

Romeo si Julieta? Au aplicat ce au vazut la parinti, poate intre ei cuplurile erau reusite si fiecare a preluat iubirea de acolo. Avem noi oare detalii? Nu
De tunete da, m-am speriat, apoi veneau parintii la mine si imi ziceau" oh, te-ai speriat, sta tata cu tine" si asa am aflat ca sentimentul pe care il simteam se numeste teama, ca atunci cand il simti iti bate neplacut inima mai repede.
Drept urmare cand un parinte spune ca ii stie copilul, de fapt spune ca el ca parinte habar nu are ce face.
Un copil e o pagina alba. nu e o carte gata cumparata. Ce treci pe acea pagina, iti apartine tie ca parinte.
Copilul nu stie absolut nimic decat ceea ce invata in primul rand din familie si apoi de la persoanele cu care vine in contact.
Ce spuneti dumneavoastra aici pe forum, sunt enorme aberatii pentru care un psiholog si-ar pune mainile in cap. Daca la doamna PS se distinge doar un dispret enorm pentru sexul opus, pastrand insa o coerenta si o logica, dumneavoastra insa cu majoritatea ideilor sunteti pe miriste. Nu aveti habar doamna de notiuni elementare despre cum functioneaza sufetul unui copil. Drept urmare nu aveti idee despre ce inseamna binele superior al lui, doar credeti ca stiti, dar nu stiti.
Asumati-va responsabilitatea propriului copil. Pentru ca are nevoie de o mama care sa puna limite nu de o mama care il crede deja adult si care pentru a fi cool se spala pe maini de ceea ce ar trebui sa faca si spune ca stie copilul.
Iar in categoria responsabilitati nu intra doar dresatul lui, gen spala-te pe maine ci intra si sufletul lui.
Bafta!

Constiinta emotionala, recunoasterea sentimentelor si crearea unui vocabular pentru exprimarea acestora este o baza esentiala pentru deprinderea emotionala. Copiii cu un vocabular emotional suficient pot comunica cu altii despre sentimentele lor si isi pot exprima nevoile.

Copiii au nevoie de sprijin in crearea unui vocabular emotional

Copiii care isi identifica si clasifica emotiile in mod precis tind sa fie mai putin agresivi, sunt mai usor acceptati de prietenii lor si in general sunt mai sociabili.

Copiii invata sa-si dezvolte o constiinta sentimentala, atunci cand adultii le dau un exemplu, prin exprimarea propriilor sentimente in cuvinte si prin familiarizarea copiilor cu un vocabular de sentimente in timpul conversatiei si jocurilor si prin intermediul jocului.

Prin exemplificare repetata, copiii invata sa-si identifice propriile emotii si sentimentele altora. Invata ca emotiile sunt normale si ele reflecta cu acuratete propria experienta. Invata ca sentimentele se pot schimba si ca oamenii au emotii diferite legate de acelasi lucru.

Vedeţi When că sunteţi în mare eroare. Citatul de mai sus aparţine unui psiholog şi confirmă tocmai ceea ce aţi scris mai sus:

datorita lor am asociat sentimentul cu actiunea.

De tunete da, m-am speriat, apoi veneau parintii la mine si imi ziceau" oh, te-ai speriat, sta tata cu tine" si asa am aflat ca sentimentul pe care il simteam se numeste teama, ca atunci cand il simti iti bate neplacut inima mai repede.

Deci dvs. personal simţeaţi ceva şi tatăl dvs. v-a făcut cunoscută denumirea acelui sentiment, în limba română.

Dar NU el v-a învăţat să vă speriaţi , ci v-a creat vocabularul emoţional, ceea ce este o DIFERENŢA FUNDAMENTALĂ de logică, adică se potriveşte zicala : "Unde dai şi unde crapă" E un pic mai greu de priceput dar cu un puţină străduinţă, poate sesizaţi eroarea ;)

When a scris:

nnUn copil e o pagina alba. nu e o carte gata cumparata. Ce treci pe acea pagina, iti apartine tie ca parinte.
Copilul nu stie absolut nimic decat ceea ce invata in primul rand din familie si apoi de la persoanele cu care vine in contact.

iertati-mi interventia, dar ce ne facem daca respectiva pagina, ca urmare a comportamentului tatalui si a educatiei pe care ar putea sa o ofere copilului, devine neagra?
aici vad ca tatii sunt prezentati ca niste bieti oameni care isi iubesc nebuneste copiii si care se lupta cu mamele alienatoare pentru binele odraslelor