Program de vizita copil

@ georgiana neacşu, ceea ce scrie dl.When mai sus este rezultatul unei enorme erori în înţelegerea concluziilor psihologilor şi, în general, este consecinţa radicalizării unui grup de indivizi, care suferă de "Sindromul lui Calimero": victimizarea și învinovățirea :) , care, prin răstălmăcirea concluziilor unor cercetări, le aplică propriilor convingeri eronate.
Da, un copil e o carte albă, dar este o fiinţă umană şi are propriile sentimente, PE CARE NU LE ÎNVAŢĂ, ci sunt născute cu el - copilul doar învaţă denumirea sentimentului- fericire, happiness, boldogsag, bonheur, glück, felicita, ş.a.m.d., indiferent în ce limbă o exprimăm, sentimentul e acelaşi. Şi sentimentul se simte, NU se învaţă, ci doar denumirea lui :)

Sentimentele nu se invata nicaieri when. Exista copii mici, foarte mici, pe care cand ii duci la cresa sau cand vine bona, sau cand vine o ruda, intind manutele sa fie luati in brate. In alte cazuri, la vederea acelei persoane cel mic se refugiaza la pieptul celui care il tine in brate, incepe sa planga si nu se da dus din bratele mamei sau tatalui. De multe ori, mama sau tata, care il tin in brate, ii spun, de ce plangi dragule, uite tanti o sa aiba grija de tine si o sa va jucati frumos, pana cand se intoarce mama/tata. Si copilul nu vrea neam. Cine l-a invatat? Mergi cu copilul la doctor, nu mai cand vede policlinica ti se agata de picioare si incepe sa planga ca nu vrea. L-a invatat oare mama sau tata ca doctorul e rau? Nu, when, nu l-a invatat nici mama, nici tata, ci "l-au invatat" propriile experiente.
Teoriile psihologilor sunt asemenea teoriilor firmelor de medicamente. Pana mai deunazi un medicament era perfect. Brusc el devine cauza tuturor relelor, doar pentru ca un altul trebuie sa se vanda. Ele tin exclusiv de interese financiare. Cand domnii psihologi ne vor putea pune la dispozitie un studiu din care sa reiasa ca generatii intregi care, dupa un razboi de exemplu, au crescut fara tata, au devenit adulti disfunctionali, artunci o sa-i cred. Pana atunci stiu ca "alienarea parentala" vinde bine, ori care ar fi concluzia. Aceasta minunata teorie da o buna paine psihologilor si avocatilor. Orice copil trebuie evaluat, expertizat etc. Daca reusim sa bagam si parintii in schema asta ia sa vezi cate procese si cate expertize.

Ok, poate trebuie sa exprim mai in amanunt ceva ce mie imi parea evident.
Evident ca un copil ajunge sa simta toata gama de emotii, bucurie, tristete, furie, dezamagire....insa de unde invata ca bucuria se numeste bucurie si se manifesta prin rasete si exuberanta nu prin farfurii sparte, de unde invata ca tristetea e tristete si se manifesta prin lacrimi, verbalizare nu prin pocnitul sotiei si asa mai departe.....
Sentimentul il ai, parintii te invata sa il recunosti, parintii iti arata cum sa-l manifesti FUNCTIONAL....sau disfunctional uneori.
Credeti ca cel care isi bate sotia nu are sentimente, poate nu o iubeste? Nimic mai fals. Insa cel mai probabil e un om care in copilarie a fost batut si ca adult in subconstient stie ca dragostea nu e dragoste fara o palma. Si asta face.
Copii au nevoie sa fie invatati sa recunoasca sentimentele, sa vorbeasca despre ele, sa le exprime intr-un mod sanatos, fara rusine.
Ca nu conteaza daca esti baiat, ai voie sa plangi si e gresit sa spui baietelului mic daca varsa lacrimi " ce esti tu, carlig de rufe?" Ca apoi ca adult mereu va avea rusine sa fie vazut ca plange si la o durere mare fie va interiorize fie va rabufni lovind sau spargand sau sarind de pe o cladire ( desigur, am dat caz extreme pentru a sublinia ceva).
Fetitele care sunt crescute de parinti cu casnicie fericita in marea majoritate aleg sotul care stie sa le aprecieze.....de ce, pentru ca au fost invatate sa discearna adevaratul respect de niste cuvinte de compklezenta si asa mai departe.
Vrem sau nu vrem, suntem responsabili de sufletul copilului nostru. Iar asta nu inseamna imbracamintea potrivita, scoala potrivita, meditatorul potrivit, inseamna ca si noi trebuie sa ne vindecam ranile pentru a putea oferi exemplu bun copilului nostru.
Daca eu sunt echilibrat, copilul meu va fi echilibrat. Emotional copilul e oglinda parintilor care l-au crescut. Il lovesti, il inveti sa loveasca, il neglijezi, il inveti sa neglijeze ca semn de afectiune, il manipulezi,va creste si va manipula partenerul si va crede ca asta e o relatie sanatoasa.
Copilul invata si cand tu vorbesti la telefon si crezi ca el se joaca pe tableta. Copilul invata din orice gest de la tine, din orice lipsa sau orice cuvant spus. Va trage concluzii, si le va insusi. Copilul din nefericire nu invata doar cand tu ca parinte ai disponibilitatea sa ii servesti o lectie importanta. Copilul paradoxal invata mai mult cand nu esti atent la el pentru ca el e mereu atent la tine.
Doamna Proastasatului, psihologii de care vorbesc nu sunt cei din povestea cu alienarea, nu se ocupa de asa ceva ci se ocupa de copii cu traume. Chiar in momentul de fata, voluntar, platesc terapia unei fetite care a fost adoptate de curand si ai caror parinti nu iti permit asa multe si imi sunt apropiati. Asta m-a facut sa aflu mai multe lucruri. Fetita are arsuri de tigara pe brate si spate ca tatal si mama cand se imbatau ori bateau copii ori ii ardeau cu tigara ori se bateau intre ei. Fratele copilei emotional pare de nerecuperat. Mama a fost injunghiata in fata copilei. In mod surprinzator insa, atunci cand o vezi nu ai banui nimic, pentru ca fetita e grozav de vesela, de exuberanta, de dezghetata. Doar ca uneori, daca vede ca parintii adoptivi se bucura prea mult ii intreaba daca or sa o loveasca sau daca or sa se bata......ca asta inseamna bucuria la ea....
E un iad de care nu-mi doresc sa afle nimeni niciodata. Pentru ca toate problemele tale de adult dispar cand vine o mana de om sa iti spuna cum puneau lacatul la usa sau cum o scoteau in tipete si o ardeau cu tigara.
V-am spus povestea pentru a imi sublinia ideile, pentru a sublinia faptul ca e vorba de oameni care nu au interes in procese sau alienare sau altceva, pentru a relief faptul ca e vorba doar de niste adevarul general valabile despre psihicul unui copil.
Faptul ca dumneavoastra sau Martonze nu suntdeti de accord cu asta, nu face lucrurile mai putin adevarate.
Si ma mai avant sa zic ca eu cred ca orice parinte, mama sau tata cu adevarat implicati in viata copilului si cu adevarat responsabili imi vor da dreptate.

@ georgiana neacşu, ceea ce scrie dl.When mai sus este rezultatul unei enorme erori în înţelegerea concluziilor psihologilor şi, în general, este consecinţa radicalizării unui grup de indivizi, care suferă de "Sindromul lui Calimero": victimizarea și învinovățirea , care, prin răstălmăcirea concluziilor unor cercetări, le aplică propriilor convingeri eronate.

@Martonze,personal nu v-am inteles, cand imi dati dreptate cand nu imi dati dreptate...nici dumneavoastra nu mai aveti idee ce sa scrieti. Dr,Google nu a scos niciodata savanti.

Vedeţi When că sunteţi în mare eroare. Citatul de mai sus aparţine unui psiholog şi confirmă tocmai ceea ce aţi scris mai sus:

Un copil isi iubeste tatal insa stie de la mama ca sentimental respectiv se numeste teama, normal ca atunci cand va fi intrebat daca se teme de tatal lui va raspunde ca da, desi e iubire. Pentru ca e atat de usor sa bagi in eroare un copil.
Copilul nu stie, iar daca simte, fara un mediu sanatos nu va sti ce naiba simte.
Si bebelusul mic scoate sunete, are capacitatea sa vorbeasca insa nu o face daca este singur in pustietate printer animale. De ce oare? Pentru ca nu are de la cine sa invete sa formeze sunetele, cuvintele. Asa e si cu simtitul. Ne nastem cu capacitatea sa simtim, invatam insa sa o facem de la parinti sau de la cei alaturi de care crestem.
Iar asta Martonze nu este nici o enorma eroare ci asumare.

Dar cata dreptate aveti when. Copiii invata modele insa, NU sentimente. Fetita se va manji cu ruj de la o ureche la alta ca asa o vede pe mama rujandu-se (ce-i drept nu de la o ureche la alta), dar nu va incerca sa se barbierasca cu aparatul tatalui. Nici macar la 3 ani. Ceva "ii spune" care e modelul corect. Nici baietelul nu se va da cu rimel sau ruj (nu vorbim despre exceptii). Din acelasi motiv.
Va reamintesc ca sugarul rade si plange. Nimeni nu l-a invatat! In cartile de puericultura scrie ca primul zambet e in jurul a 3 luni. Ce sa fi "invatat" sugarul pana atunci? Eu stiu unde bateti. La una dintre lozincile preferate ale asociatiei cum ca un copil care uraste a fost invatat sa urasca. Nimic mai inept! Daca iti bati cainele, te va "urai" si la un moment dat va sari si te va musca. Nu pentru ca a primit meditatii despre muscat, ci pentru ca l-ai batut! Acceptati ca un copil, cam de la 1 an incolo ar putea avea "rationamentul" unui caine?
Chestiunea cu modelele oferite de parinti e foarte faina. Sunt perfect de acord cu ea. De aici si intrebarea mea: daca un copil are drept parinte, fara importanta daca e mama sau tata, o persoana care a savarsit fapte penale, nu si-a castigat nicio zi existenta prin munca, n-are nciun rost pe lumea asta, e cam prieten cu bautura, cam ce apreciati ca ar avea copilul de invatat de la acel parinte? cum ar contribui acel parinte la dezvoltarea "armonioasa" a copilului?