Omul de langa noi...

Povestiti frumos si aveti si inspiratie de scriitor (imaginatie).
Pacat ca nu va cunosc personal.
Felicitari!

PADUCHELE !!

Paduchele este o vietate micuta, care face parte din categoria parazitilor. Daca nu ar face parte din aceasta categorie, marimea si importanta lui nici macar nu sunt demne de a fi luate in seama. Hrana lui, o constituie unul din cele mai scumpe si pretioase “alimente”, suportul vietii a tot ce e fiinta vie, sangele. Dupa ce suge ca un nesimtit, de multe ori plesnind de propria lacomie, iese undeva la vedere, cat mai la vedere, vrand parca sa sfideze pe cel care ii asigura existenta. In cazul paduchelui uman, acesta si-a facut prostul obicei de a iesi tot timpul pe frunte. Se pare ca unii oameni si-au dat seama de avantajele acestei vietii parazitare si au copiat-o. Numai ca fiinta umana beneficiaza de o facilitate pe care paduchele nu o are, vorbeste. Aceasta facilitate insa in majoritatea cazurilor nu numai ca nu il ajuta cu nimic, dar ii dubleaza nesimtirea. Spre deosebire de paduchele original, care dupa ce s-a saturat, tace, acesta din urma, se mai si lauda. De multe ori faptul ca suge nu e atat de suparator, dar nesimtirea de a si afirma acest lucru, este. Mai sunt paduchi care incearca sa iasa in evidenta numai prin darul vorbirii. Ies in frunte si debiteaza, orice, nu conteza, important e sa fie acolo, sus, in fruntea tuturor. Ambii au insa, fiecare in felul lui, o anumita “valoare” in cadrul unei societati. Primul reflecta starea de curatenie si prin ea implicit nivelul de civilizatie, cel de al doilea reprezentand starea morala a societatii. Daca pentru primul, solutiile de asanare, sunt simple si suficiente, pentru cel de al doilea inca se mai cauta.

[ link extern ] /

Povestea care urmeaza incearca sa fie o situatie de fapt...
Povestea copacului istet.

Toate povestile incep cu, a fost odata…..Povestea mea este altfel. Ea nu poate incepe cu, a fost odata... pentru simplu fapt, ca ea se repeta si astazi si se va repeta inca. Asa ca am sa ma multumesc pur si simplu sa vo povestesc. In tinutul Baraganului, acolo unde linistea campiei se intinde cat vezi cu ochii, si-au facut aparitia cele patru vanturi. Atat de mult le-a placut celor patru vanturi acest tinut, incat n-au vrut sa-l mai paraseasca. Au inceput sa zburde dea lungul si dea latul, aducand cu ele nisipuri, care incetul cu incetul, aveau sa-l acopere. Viata tinutului era in primejdie. Mai marii tinutului, au hotarat atunci sa puna o stavila in calea celor patru vanturi.Au pus mana de la mana si au plantat la marginea tinutului o padure de copacei, care atunci cand vor creste mari, sa stea in calea celor patru vanturi.

Povestea noastra deabia aici incepe.

Tinutul era vitreg. Apa era putina, iar ploile cadeau destul de rar. Nisipul ardea radacinile firave ale copaceilor. Era o lupta continua cu viata. Unui copacel i-a venit atunci o idee (il vom numi copacul istet). Cu propriile frunze isi aducea apa la radacina. Timpul trecea si copacul istet crestea de doua ori mai repede. Mandru de istetimea lui, copacelul istet, devenit de acum copac, a inceput sa-si intinda crengile deupra copaceilor din jur. Copacei din jur, ramaneau fara soare, si fara putina ploaie care mai cadea uneori. Copacul istet devenise puternic. Radacinile lui, erau acum intinse spre toti copacei din jur, hranindu-se si cu o parte din hrana lor. In lupta lor cu viata, copacei, isi infigeau radacinile cat mai adanc in cautarea hranei. Timpul trecea, copacul istet devenise falnic. Era deasupra tuturor ca un rege deasupra supusilor. De acolo de sus ii vedea mici si neputinciosi. Dar iata ca din senin, celor patru vanturi, le-a venit chef de joaca. Au inceput sa alerge unul dupa altul. In intrecerea lor nebuna, au dat peste copacul cel istet si l-au trantit la pamant. Ajutati-ma sa ma ridic, striga copacul cel istet, radacinile mele au iesit din pamant si nu ma pot hrani. Nu avem putere, copacule, spuneau copacei. Tu insuti ne-ai luat puterea. Abia atunci, copacul cel istet, si-a dat seama ca nu a procedat intelept. Ca istetimea lui, folosita fara intelepciune, l-a dus la pieire. Timpul a trecut, copacei sunt azi o padure falnica, pe care cele patru vanturi nu o pot dobora. De copacul cel istet nu-si mai aminteste nimeni.

Sa ne uitam putin si langa noi... clipe de viata

Aparem in viata printr-un miracol, un miracol nedefinit inca. Daca ar fi sa ne comparam cu tot ceea ce vedem in jurul nostru, la prima vedere nu ne deosebim cu nimic. Avem in noi cate putin din tot ceea ce exista in natura. Avem insa si un surplus, pe care in mod evident, elementele care ne compun luate separat nu il au, VIATA. Un mister, sau un miracol ? Intram in VIATA, invatam sa traim, apoi ca si cum nu ar fi indeajuns, incercam sa o luam inaintea ei. Ne dorim un lucru si dupa ce l-am obtinut ne macina nemultumirea. Vrem mai mult, si mai mult, din ce in ce mai mult. Incepem o cursa oarba cu noi insine, uitand de fapt pentru ce am venit in VIATA, uitam sa mai traim. La un moment dat suntem DOI. Doi, mergand cot la cot in aceasi VIATA. Apoi uitam ca suntem DOI, si fiecare incepe sa alerge din nou, o alergare catre nicaeri. Nici nu observam ca alergarea noastra ne-a despartit, ca nu mai suntem DOI, ca am ramas singuri. Din dorinta noastra nesabuita de a dori altceva, am ramas singuri. Am alergat prea repede, sau in sens opus fata de cel de langa noi. Cateodata, se intampla sa mai gasim pe altcineva, prinzandu-l din urma sau intalnindu-l. De cele mai multe ori insa ramanem singuri. Si toate astea, datorita faptului ca nu am avut grija sa ne uitam putin si langa noi.

OMUL legii...

Inainte de a invata meseria de avocat, sau procuror, sau judecator... inainte ca acest lucru sa se intample, toti, dar absolut toti au fost mai intai OAMENI. Apoi, toti ar fii trebuit sa fie, pe langa una dintre aceste meserii menite sa apere si sa aiba grija ca legea sa fie respectata, in continuare OAMENI. OAMENII legii. Legea este izvorul dreptatii, cel mai dorit si ravnit deziderat dupa sanatate. Regretul meu este ca sunt obligat sa folosesc cuvinte precum "au fost" sau "ar trebuii sa fie". Viata ne dovedeste ca am dreptate, ca multi ditre acesti "oameni ai legii" au pierdut calitatea de OM. Sute de cazuri in care dreptatea pierduta aici am gasit-o la CEDO, cazuri in care s-au facut ani grei de puscarie dupa care s-a gasit adevaratul vinovat, cazuri in care hotarari nedrepte au ramas definitive. Oricat de bun avocat, sau procuror, sau judecator ai fii, fara calitaea de OM poti oricand comite o nedreptate, judecand totul sub alte prizme decat aceea a dreptatii. Dar poate ca cel mai important motiv pentru care nu trebuie pierduta calitatea de OM, este simplul fapt ca OAMENII au intotdeauna nevoie de OAMENI... si numai in anumite cazuri au nevoie de meseria lor, oricare ar fii ea.