legi privind share-l prin dc++

File sharing sau in romaneste partajarea fisierelor - denumeste actiunea de a face accesibile anumite fisiere prin reteaua Internet sau alte retele. De obicei, partajarea fisierelor se realizeaza prin intermediul aplicatiilor P2P (peer-to-peer), folosindu-se computere personale. Pana aici nimic mai simplu; unde apar problemele?

Legalitatea retelelor P2P si a utilizarii acestora trebuie privita din doua unghiuri diferite, dar conexe: legalitatea tehnologiilor de partajare a fisierelor si legalitatea folosirii acestui gen de servicii de catre utilizator; cu alte cuvinte pana unde se intinde responsabilitatea operatorilor si a creatorilor de programe P2P si de unde incepe responsabilitatea utilizatorului.

Ca principiu, partajarea fisierelor prin intermediul retelelor P2P este legala, chiar daca un numar mai mic sau mai mare de utilizatori, prin folosirea serviciului, incalca drepturi de proprietate intelectuala sau alte drepturi.

In anul 1984 prin litigiul Sony vs. Universal, cunoscut si sub denumirea de cazul Betamax, Curtea Suprema a Statelor Unite a decis sa protejeze distributia si comercializarea video-recorderelor, statuand ca principiu ca este legala utilizarea tehnologiilor care prin folosirea lor pot incalca drepturile de proprietate intelectuala, cat timp aceste tehnologii pot avea si utilizari importante fara a incalca drepturile unor terte parti. Cu alte cuvinte, desi prin intermediul video-recorderelor se poate incalca protectia oferita prin drepturile de autor prin reproducerea si distribuirea neautorizata a unor materiale, folosirea acestui tip de aparate este legala deoarece permite si distributia autorizata de materiale (ex. invatamant la distanta, distributia legala de materiale video) sau folosirea materialelor video conform principiului “time sharing” – daca sunt posesorul legal a unui abonament pentru televiziune prin cablu si nu pot urmari un anumit program la ora care este difuzat, pot sa-l inregistrez si sa-l vizionez mai tarziu.

Cum se aplica decizia din cazul Betamax la partajarea fisierelor si de ce sunt atatea litigii legate de retelele P2P ? De principiu, folosirea retelelor de partajare a fisierelor este legala, atat timp cat nu este incalcata protectia oferita prin legislatia drepturilor de autor. Cu alte cuvinte daca in calitate de autor a unei melodii salvate in format .mp3, decid sa fac publica aceasta creatie prin intermediul unei retele de partajare a fisierelor, descarcarea, distribuirea si ascultarea acestei melodii este legala. Daca am intrat legal in posesia unui album cu melodii si decid sa-l partajez intr-o retea sau sub orice alta forma cu alte persoane, atat cel care face copii publice neautorizate cat si cei care le utilizeaza produc o ilegalitate.

Daca reteaua de partajare a fisierelor poate determina cu certitudine ca anumite fisiere incalca drepturile de autor, pentru a ramane in limitele legalului aceasta trebuie sa interzica prin mijloace tehnice distribuirea neautorizata a acestora. In cele mai multe cazuri aceste actiuni sunt luate de retelele P2P doar in momentul in care sunt demarate litigii impotriva sa.

Interesanta este dezvoltarea retelelor P2P in concordanta cu solutiile date in litigii, pentru a reduce responsabilitatea operatorilor sau a autorilor de software pentru partajare. Prima generatie de programe P2P se baza pe accesarea unui index centralizat, ca Napster. Instantele americane au decis ca cine are controlul asupra indexului este responsabil direct de aceasta. Desi Napster folosea cele mai avansate tehnologii pentru a stabili legalitatea partajarii operelor, nici un program nu poate determina cu exactitate in proprotie de 100% acest fapt. In prezent Napster si-a redefinit politica si se ocupa cu distribuirea online (considerata legala) de materiale audio pe baza unui abonament.

A doua generatie de programe P2P a invatat din greselile predecesorilor si a creat un sistem de partajare fara un index centralizat, bazat pe “noduri” descentralizate. Problemele au intervenit odata cu cresterea numarului de utilizatori, producandu-se numeroase congestionari in trafic, viteza de descarcare fiind de multe ori redusa. Problemele legale nu au fost evitate in totalitate – chiar daca nu exista un index centralizat al fisierelor partajate, s-a incercat si de multe ori s-a reusit atragerea responsabilitatii operatorilor retelelor P2P deoarece ar fi trebuit sa introduca bariere tehnologice care sa opreasca distributia neautorizata de materiale.

In sfarsit, programele de generatia a treia contin tehnologii de anonimitate sau anonimizare a continutului. Astfel, nu se poate stii nici cine si nici ce fel de fisier partajeaza. Pare o solutie ideala ? Numai viitorul ne poate spune !

Producatorii de materiale protejate incearca in ultima perioada sa-si protejeze interesele prin tehnologii care sa permita doar un acces limitat asupra materialului achizitionat, fara a mai face posibila partajarea acestora. Este vorba de tehnologiile DRM (Digital Rights Management); care sunt limitarile impuse de producatori si cat de legale sunt acestea va constitui subiectul unui alt articol.

In ceea ce priveste legislatia romaneasca, aceasta nu prevede nimic cu specificitate la retelele P2P, aplicandu-se legea generala – protectia oferita prin Legea drepturilor de autor si alte drepturi conexe.