avocatnet.ro 
Camera e lungă și albă, ca un vagon. Pe un perete e agățat un ecran imens, ce lasă să se vadă imaginea unui bărbat cărunt, cu ochi de un albastru metalic. E îmbrăcat într-un pulover simplu, pe gât, ce-i scoate în evidență ochii. Vocea lui, caldă, relaxată, spune povestea uneia dintre marile realizări ale lumii. Îl asculți și înțelegi că e unul dintre vizionarii ce, prin încăpățânarea lor, reușesc să genereze salturi tehnologice de zeci sau sute de ani într-un timp extrem de scurt.
”Acum 20 de ani, îmi amintesc bine, am lansat prima instanță de analiză robotică extinsă. Deep bots. Se inventaseră lucruri similare până atunci, existau roboți destul de complicați, dar ce am făcut noi a trecut dincolo de închipuirea clienților. În scurtă vreme, toate marile companii foloseau minunile inventate de compania noastră. Am atras fonduri, am convins specialiștii cei mai buni din lume să ni se alăture și, de la acel moment, am făcut pași gigantici cu soluțiile pe care le ofeream. Am extins robotizarea în cercetare, am oferit o altă privire asupra matematicii, legilor fizicii, genomului uman sau astrofizicii. Așa a început totul. Alergând să explicăm secretele Universului.”
Imaginea de pe ecran pâlpâie puțin, apoi pare că se oprește. Urmează câteva reclame, iar sonorul se dă automat la minim. În cameră, liniștea parcă foșnește, iar aerul e încărcat de gânduri ce zboară ca niște păsări nehotărâte. E greu să auzi ce spun, dar în acea cameră pare că nimic nu-i greu sau ușor. E doar suspendat într-o realitate ciudată.
”Calculează. Apoi caută, caută, caută, caută, caută. Compară soluția cu celelalte. Te întorci la căutare. Caută, caută, caută, caută…”, șoptește unul dintre miile de gânduri ce plutesc sus, sus de tot, aproape de tavan.
Între timp, sonorul emisiunii se reîntoarce la normal. S-a terminat pauza publicitară și omul cel cărunt revine la povestea lui. Vocea i se aude stins, de parcă greutatea întregii lumi i s-ar fi așezat deodată pe umeri.
”Oricât de mult ne-am extins, însă, aceasta extindere s-a lovit de limitele prezentului. Consumam resurse, funcționam cu putere limitată de calcul, iar asta ne încetinea planurile în mod evident. Limitele încetinesc întotdeauna oamenii inteligenți. Am continuat, însă, pentru că în minte aveam o singură idee clară. Că viitorul omenirii e, fără îndoială, în soluțiile pe care le ofeream noi. Că așa vom rezolva problemele mari precum războiul și încălzirea globală și boala. În timp, toți oamenii trebuiau să accepte asta.
Am mers la conferințe, am vizitat șefi de stat, le-am explicat viziunea mea tuturor. Le-am spus că tehnologia, ea singură, nu înseamnă nimic. Nu va schimba nimic. Nu îi va ajuta în nevoia lor de-a transforma lumea. Nu le va aduce premii și nici medalii. Nu îi va realege și nici nu le va da putere. La fel ca o mașină extraordinară, tehnologia poate merge doar acolo unde s-au construit deja drumuri. Dacă vrem tehnologie utilă omului, trebuie să pregătim lumea pentru ea. Am început, deci, să construiesc acele drumuri.
Așa cum spunea cineva, cândva, internetul nu văruiește școli și nici nu dă de mâncare oamenilor flămânzi. Roboții noștri au ridicat nivelul de trai în lumea dezvoltată dar, dincolo de ea, cealaltă lume, spațiul oamenilor pierduți, a rămas din ce în ce mai departe.
Dacă în trecut vorbeam despre o prăpastie digitală între continente, țări și comunități, în acele zile, realitatea ne arăta că prăpastia era că un hău de netrecut. Nu poți schimba lumea, dacă cea mai mare parte a lumii nu are posibilitatea de-a beneficia de schimbare. Iar eu nu mă mulțumeam doar cu ideea că aș schimba un continent ori o țară. Nu. De ce să nu-mi doresc totul?”
Sonorul se oprește iar și pauza publicitară invadează ecranul. Gândurile din camera pornesc să zboare și mai furioase. ”Calculează. Apoi caută, caută, caută, caută, caută. Compară soluția cu celelalte. Te întorci la căutare. Caută, caută, caută, caută…”.
Un oftat prelung le oprește din zbor. Dispar iute, precum fumul, iar privirea ți se focalizează, într-un final, pe celelalte lucruri din cameră. Oftatul e repetat, ritmic, de un număr din ce în ce mai mare de piepturi. Camera pare a fi devenit o locomotivă cu aburi ce-și anunță ieșirea dintr-o gară albă și lungă. Privirea îți cade pe un tânăr ce privește cu ochi goi cuierul din cealaltă parte a camerei. Se ridică de pe scaun, se îndreaptă spre el și își ia, lent și apatic, haina. Privește în jur de parcă n-ar vedea nimic, cu adevărat. Uneori, efectul durează câteva minute, alteori mai mult. Nimeni nu poate spune cu exactitate cât. La fiecare om e altfel.
Pe ecranul din perete, povestitorul continuă:
”Apoi, mi-a venit ideea. Exista, undeva, un potențial imens, aproape nelimitat, pe care nimeni nu l-a utilizat vreodată așa cum ar trebui. Și am țintit acel potențial. De ce să nu-mi doresc totul? Atunci când noi am inventat, pentru prima dată, interfața directă creier-computer, mulți au crezut că încercăm să ajutăm oamenii să joace mai multe jocuri. Că-i vom aduce, direct în creier, senzații tari și experiențe nemaipomenite. Că vom da lumii simțuri nemaivăzute. Super-oameni. Dar eu vedeam dincolo de asta. Vedeam un potențial ce urma să aducă bani extraordinar de mulți oricărui om de pe Pământ ce dorea să muncească. Le ofeream tuturor șansa la un salariu bun, la o viață mai bună. Ofeream tehnologiei drumurile de care avea nevoie.
Înainte, ne foloseam cel mult 10% din creier. Cu restul, nu făceam nimic. Ne nășteam cu el, îl purtam pe umeri un număr mai mic sau mai mare de ani, iar apoi dispărea, odată cu noi. Așa mi-a venit ideea. Ce-ar fi să putem închiria 10% - 20% - 80% din acel potențial imens, rămas nefolosit? Ce-ar fi să le oferim oamenilor șansa să muncească, 8 ore pe zi, închiriindu-și creierul într-un contract Brain-as-a-service?
Astăzi, zece ani mai târziu, aproape 25% din populația lumii face asta. Miliarde de oameni lucrează, part-time sau full-time, închiriindu-și creierul, la propriu, celor care au nevoie de putere sporită de calcul.
Am accesat, așa, cel mai mare potențial al omenirii. I-am eliberat pe oameni de lumea în care trebuie să-și găsească o muncă mizeră pentru a supraviețui. Le-am dat șansa unui viitor, oricât de săraci ar fi părinții lor. Nu-ți trebuie școală, nici cunoștințe. De fapt, nu-ți trebuie decât un creier funcțional ca să poți fi parte din schimbarea lumii. A dispărut șomajul. Iar veniturile acestor oameni i-au ajutat să schimbe comunitățile în care trăiesc. Așa, nu ne mai facem probleme pentru slujbele pe care le ”fură” tehnologia. Oamenii câștigă oricum”.
Tânărul trece pe lângă ecran, fără să dea semne că ar auzi ceva din ce se vorbește. Iese din cameră, urmat de sute de alți tineri cu privirea goală și fixă. Familiile lor se bucură că au ce mânca. Iar lumea, lumea pare că a devenit mai bună odată cu schimbările aduse de bărbatul cu ochii de fier. În timp, mai mulți tineri vor deveni furnizori ai serviciului, pentru că școala, așa cum sunt vremurile acum, a devenit opțională. Pentru ce să-ți mai bați capul?
Credeți că un astfel de viitor e posibil? Dacă da, cum ar arăta perspectivele unei astfel de societăți?
--
Context discuție
Voters in Hamburg have rejected universal basic income. Many economists would agree with them
Voters in Hamburg, Germany decline to experiment with basic income by referendum
Diese Stiftungen finanzieren die Volksinitiative „Hamburg testet Grundeinkommen“
Unconditional Cash Study
Comentarii articol (0)