Rele tratamente aplicate minorului

Furia, violența asupra celui mai mic, sunt semne de frustrare. Sunt semne că aveți nevoie de ajutor, că vă copleșesc problemele. Nu-i nicio rușine să cereți ajutor și nu înțeleg de ce nu i-l cereți tatălui copilului, dacă tot e limpede că să implică în creșterea lui iar copilul vrea să stea cu el.
De ce nu preîntâmpinați un proces, invitându-i pe amândoi la o discuție? Păstrați în felul acesta custodia, băiatul se va întoarce la dvs. când vă veți mai pune pe picioare și - lucrul cel mai bun - va înțelege că nici la tata nu poate face ce vrea și că, indiferent cu cine locuiește, trebuie să respecte anumite reguli.
Faceți parte din categoria norocoșilor - aveți ajutor din partea părintelui nerezident. Încercați să nu-l mai priviți ca pe un dușman și lucrați pentru o alianță. Copilul va înțelege că e iubit și că părinții lui fac eforturi pentru el.
Eu i-aș vorbi băiatului, la nivelul vârstei, despre problemele mele, despre nervii de la serviciu, despre nevoia de fi înțeleasă și ajutată. N-aș ezita să cer ajutorul. Lucrez de 15 ani cu copiii, de la 9 la 19 ani - nu încetează să mă uimească profunzimea de care, chiar și cei mai mici, dau dovadă.

Și încă ceva! Nu-l mai loviți. Numărați, de fiecare dată când vă vine s-o faceți. Oi, cai, gâște...ce-o fi. Sau respirați adânc de câteva ori. Mai ales nu-l mai loviți din pricina școlii ... o va disprețui. Nu uitați că școala doar cizelează ce primește copilul de-acasă, doar încarcă cu informații o schemă plină de goluri. Sunteți răspunzători, ca părinți, de rezistența acestei fundații.

Cat de gresit am inteles si eu, imi puteti explica? Am vrut sa va ajut si nu ati dorit sa faceti un efort sa-mi dati cateva lamuriri.
Nevoia de control e daunatoare, atat pentru dv. cat si pentru copil. El este uhn egal al dv., cu drepturi si obligatii, sincer, mai putine.
Daca ati fi mai deschisa cu copilul, cum spune si lara12, nu ati fi ajuns la aceasta nevoie de control poate. Copilul e normal sa oscileze intre parinti, indiferent ca acestia sunt despartiti sau nu. INca de la VARSTE fragede ei invata sa simta ce poate sa ceara carui parinte, de la care are sanse mai mari sa primeasca.
E absolut normal sa negocieze astfel.

Cat despre ascultare, eu una imi imaginez un copil care sa puna in discutie parerile parintilor si ale profesorilor, care sa nu asculte pur si simplu, ci sa fie interactiv si sa accepte autoritatea doar daca e convins de ea. Sa o provoace. Sa o cucereasca.
Nu stiu de ce si-ar dori parintii un copil cuminte si la locul lui, caci a provoca autoritatea e un semn de inteligenta, de maturitate, de intelegere a abstractului, de manageriere a situatiilor complexe, in functie de varsta copilului.

Ei bine cititi legea! De ce sa-l atingeti cu doua palme...banuiesc ca pe obraz? Din punct de vedere psihologic este unul din cele mai traumatizante gesturi pe care le puteti face. Fara exagerare prin cele doua palme peste fata atentati la integritatea lui fizica si morala.
Doua palmute la fund, ca sa marcati gestul, sunt acceptabile dar nici odata peste fata!

Am crescut singura un baiat olimpic si premiant, in anul doi de liceu. Va implini 17 ani peste doua saptamani. L-am crescut fara sa-i dau palme nici macar din cand in cand, si Dumnezeu stie cand veneam de la liceele in care predam eram asa de stresata ca mi-as fi dat palme si mie si celor din jur, uneori. Asta nu insemna ca o faceam... Daca ii dati palme pentru ca sunteti enervata si stresata de la servici inseamna ca va descarcati pe el nu ca il pedepsiti la momentul just si cu pedeapsa justa. Deci efectul nu va fi de loc unul cu vocatie educativa.

Nici un parinte nu e perfect. Toti gresim uneori. Important este sa ne autoanalizam si inainte si dupa fiecare gest punitiv sa ne intrebam: "este pedeapsa potrivita", "este acesta momentul in care merita sa i se aplice o pedeapsa", " este realmente vina lui sau are circumstante atenuante"?
SUNT O MAMA BUNA? Sau reproduc comportamentul gresit invatat de la parintii mei?

Vedeti ca sunt pedepse: ca privarea de televizor pentru emisiunea lui preferata, sau de playstation/calculator pentru o zi sau doua, care il vor face sa reflecteze mai profund la greseala pe care i-o imputati.

Si daca ati gresit si v-au lasat nervii o data (o data am spus) si ca urmare ati facut un gest deplasat sau l-ati pedepsit pe nedrept, recunoasteti-va greseala in fata lui, spuneti-i motivul care v-a impins s-o faceti, (extenuare, prea mult stres), spuneti-i ca regretati imens, ca nu e vina lui, ca ati gresit si ca-l iubiti mai presus de orice. Si oferiti-i tandrete in loc de palme. Faptul ca se stie iubit il va ajuta mai mult decat zece pedepse. Veti putea dialoga diferit cu el. Incercati...

A fost o data un manual de psihologie care ii invata pe parinti ca, copilului care varsa paharul de lapte pe jos, pe covorul nou, in bucataria pe care tocmai ati spalat-o, nu i se dau doua palme ci un burete absorbant cu care sa stranga laptele varsat, se presupune fara intentie:).
...Si puteti sa va si oferiti sa-l ajutati daca e prea mic si nu reuseste prea bine...Cata intelepciune. S-a varsat un pahar cu lapte, (vi se intampla si d-v), nu e sfarsitul lumii, ii oferiti solutia sa repare gestul: buretele absorbant.
In loc de furie, gesturi inapropriate si regretabile veti avea un sentiment de mandrie ca fiul d-v a invatat ceva nou, (ca greselile pot fi reparate), si a curatat asa de bine...Succes!
(Scuze pentru spatiul pe care l-a ocupat raspunsul meu!)