Vorbesc din perspectiva unui parinte a carui copil este alienat de catre parintele rezident, in speta mama. In mod cert mama indiferent de consecinte, nu se va opri din abuzul alienator.
Este oare bine sa renunte la programul de vizita tocmai pentru ca acea alienare sa nu-i faca si mai rau, sa nu-l transforme intr-un soldat ? In sensul ca atata timp cat parintele vine la el, el va fi invatat sa-l respinga, sa-l dispretuiasca si vizitele tatalui vor deveni evenimente stresante de care isi va aminti. Nu mai bine renunta la a mai veni pentru linistea copilului? Daca da, probabil mama ii va spune ca l-a abandonat si nu a vrut sa faca parte din viata lui. Ce este mai bine de facut in vederea dezvoltarii psiho-emotionale viitoare a copilului?
Ce schimbari sa mai faca un parinte care intai a incercat cu frumosul, apoi cu diplomatia, apoi pe care legala sa-si recupereze copilul?
De ce se trambiteaza in sus si in jos despre asumarea reponsabilitatii si totusi responsabilitatea unei relatii decente apartine doar nerezidentului?
Nu doamna ps, sincer sa fiu eu personal nu cred ca mama e intruchiparea raului absolut, nu cred ca se trezeste de dimineata cu unic gand acela de a-si rani copilul pentru a-si face fostul partener sa sangereze. Eu cred ca parintele care alieneaza in halul asta e un om foarte bolnav , cu o mare suferinta si mari dezechilibre emotionale.
Nu mi se pare corect ca statul impune penalizari ca masura legala pe care sa poti sa o iei. Eu as propune consiliere, tratament, supraveghere. Insa in momentul asta e unica alternativa legala. Unica care schimba ceva.
Omul care alieneaza nu se face bine cand incaseaza penalizari, e drept ca lasa copilul sa isi vada celalalt parinte insa o face de frica nu pentru ca realizeaza ca asa e normalul.
Iar parintele care primeste banii de penalizari nu e deloc mai incalzit de faptul ca are bani in cont dar nu isi poate imbratisa copilul. Dar prevede altceva legea?
Ar trebui intervenit de la primul semn de probleme. Oamenii au nevoie sa fie ajutati nu jecmaniti sau intepati precum taurii la corida pentru a reactiona violent.
Raportul acela al DGASPC ar trebui sa aiba finalitate si protectia copilului sa poata lua masuri, sa propuna consiliere sau sa propuna indepartarea copilului de langa parintele abuzator, fie el mama sau tata si nu in timp, in ani de zille ci imediat.
E parerea mea. O persoana bolnava nu isi revine de la soare.
Daca tatal se indeparteaza, nu va mai vedea abuzul insa nu va insemna ca va fi mai bine pentru copil. Cancerul nu se vindeca cu nurofen.
Doamna draga, ce vreti? Va pot spune doua lucuri:
1. cred ca intr-o relatia conflictuala ambii gresesc, nu doar mama, doar ca la un moment dat mingea ajunge in terenul celuilalt. Adica eu nu mai am omeneste ce sa fac dupa ce am epuizat toate caile. De exemplu daca mama ma vrea director, ce sa fac daca nu ma promoveaza la munca? Sunt lucruri ce efectiv nu mai depind de mine si ce nu am eu cum sa le schimb. Credeti-ma doamna ca unoeri cealalta parte pur si simplu e de neclintit. Si va mai contrazic: as putea enumera pe zeci de pagini aprecierile pentru felul in care copilul este crescut. Problema este doar legata de comportamentul in ceea ce priveste legatura copilului cu tata. Aici ce sa laud? Cand nu se deschide usa? Cand se deschide usa si incepe denigrarea? Cand nu am auzit niciodata: e ok sa pleci cu tata, o sa va distrati, mami ar vrea sa pleci cu tata, mami si tati te iubesc si au grija de tine etc. Daca e orice de laudat, as lauda si aprecia in secunda doi. Credeti ca apropo mamele scapa asa din greseala vreun cuvant de lauda la adresa tatalui? Ei na.
2. cred ca mamele incearca sa-si justifice abuzul emotional la care isi supun proprii copii pentru ba tatal e ratat, ba nu e adecvat, ba e clovn, ba e prea sarac, ba nu e director etc. Ei aici tatii nu au absolut dar absolut nicio vina. Nimic pe lumea asta nu justifica ca in conditiile in care tu ca tata ai dreptul stabilit de a-ti vedea copilul ca mama sa decida sa te indeparteze de copil pentru orice fel de motive crede ea de cuviinta (nu vorbesc de copii batuti, violati sau neglijati ca sa fim intelesi).
Nu in ultimul rand am pus intrebarea pentru ca in mod sincer ma intereseaza ce este mai bine pentru copil. Copilul este oglindirea ambilor parinti, oricat incearca unii sa nege acest lucru. Un copil invatat sa-si dispretuiasca tatal, invatat sau incurajat sa-l respinga va avea probleme emotionale grave, nu o spun eu, it's science.
Foarte trist cand pe mama nu o intereseaza sentimentele copilului; si mai trist cand copilul se lasa "abuzat" de mama fiindca se va lasa, si in viitor, abuzat atat de ea cat si de alti adulti "fortosi". Eu nu vorbesc din experienta de mama ci de copil cu parinti divortati. AI mei au divortat cand eu aveam 8 luni. Tata a luptat ceva pentru mine, pentru vizite, pentru pastrarea relatiei. Si mama a luptat: sa distruga tot ce obtinuse tata. Eu, insa, am ales: pentru mine erau mama si tata, intotdeauna egali chiar daca NU actionau/reactionau intotdeauna "egal". Putea mama sa zica cate-n luna si-n stele ca eu tot in ce-mi spunea inima aveam incredere; a incercat si sa ma sperie ca o sa ma ia judecatorul de la ea si o sa ma dea tatei daca ii mai spun ca il iubesc. Imi amintesc cu cata mila m-am uitat la ea ... aveam 6-7 ani ... m-am gandit ca ea nu-l cunoaste pe tata si tata n-ar face niciodata asta fiindca ma iubeste; in felul lui, dar ma iubeste. In fine, de-a lungul vietii au fost suisuri si coborasuri in relatia cu tata. Le-am rezolvat mereu singura si nu m-am plans la mama niciodata. Nici invers. Azi, tata nu mai e. Uneori imi mai scapa un "mi-e dor de tata" in fata mamei si ea nici acum nu se poate abtine ... invariabil raspunde "dar de mine nu ti-e dor?" Cum sa-i explic ca nu, fiindca ea e aici, cu mine dar de dor de tata imi plange inima in fiecare zi. Ce vreau sa spun este ca o mama care isi indeparteaza copilul de tata, NU e mama ... e un monstru; un monstru care, la randul lui creste si educa tot un monstru daca bietul copil nu ii este luat la timp. Femeile astea reusesc sa distruga tot ce e mai bun si mai pur intr-un copil. Ii invata sa-si urasca tatal, sa nu iubeasca animalele, sa dispretuiasca alti copii, etc. Copiii lor sunt sociopatii de maine :(
Va multumesc pentru interventie. Citind povestea dvs, ma determina sa cred ca mai exista speranta. Nu stiu insa cum vor decurge lucrurile in cazul unui copil alienat inca de cand era foarte mic. Practic in perioada in care copilul inca nu putea fi invatat sa-si respinga tatal, acesta era ascuns cand venea tata la el. Si asa tatal si copilul au fost privati de propria lor poveste, propriile lucruri pe care sa le faca impreuna. Cand copilul a devenit mai maricel, parca era sarmanul la teste. I se spunea ce sa zica, dar cand incepea sa se mai apropie un pic cu tata, mama simtea pericolul si lua repede copilul de acolo. Si iar era ascuns copilul o perioada si lunile treaceau. Ulterior copilul era din ce in ce mai sigur in a-si respinge tatal. Instrainare ca la carte. Cred sincer ca trebuie sa ai probleme emotionale tu ca mama extrem de serioase ca sa faci asa ceva.
againstpas,
Daca tatal se da la o parte de tot, cam pana pe la 14-15 ani ai copilului, nu va primi niciun semn din partea acestuia. Abia atunci va veni un semn de curiozitate, cu o nuanta de interes. Apoi, din cauza instrainarii cronice, interactiunea se va reduce la interes, intalnirile cu tata avand chiar natura unui secret. Daca tata devine un bancomat, intalnirile vor fi relativ dese dar scurte si necomunicative. Daca tata va solicita altceva (dscutii educative&sheet), copilul (adolescent) va disparea din nou ptr vreo 10 ani. Abia maturizarea emotionala si independenta financiara va reapropia din nou fostul copil (matur acum) de tatal sau, apropiere care, e posibil, sa aiba niste baze mai solide. Din pacate, atata vreme cat fostul copil s-a maturizat departe de valorile tatalui, e foarte posibil sa apara neintelegeri si apoi iarasi separari. Probabil va fi o ciclicitate de 5 ani. Cam asta am constatat eu...privind la mine si la altii.
avocatnet.ro explicăm legislația
againstPAS, utilizator
gi-jane2, moderator
Martonze