Copil supus alienarii parentale: ce solutie considerati mai buna pentru copil?

Inteleg asaofi. Ma gandeam pentru parintii rezidenti carora li se pare ca tata nu e ok ca nu are jobul ideal, nu e director si se lauda cu scoli private si haine de firma, au intrebat si copilul ce-si doreste? Banii sau pe tata alaturi de el? In timp ce era in super scoala privata si un copil il supara, oare cum era sentimentul ca acel copil nu poate spune "las ca te spun eu lui tata". Dar intr-adevar conteaza doar ca nu poate spune ca tata e director. In timp ce imbratisa personajele la Disney, oare parintii rezidenti nu se gandesc ca acel copil ar avea nevoie macar din cand in cand (desi sigur nu o spune fiind instrainat de tata) sa-si imbratiseze si el tatal? Doamne cat de groteasca e fata alienarii!

Pentru copil, solutia mai buna ar fi sa mearga parintii la psiholog. Chinul copilului de a merge la psiholog e deseori inutil.
Realmente copilul e ajutat daca macar unul dintre parinti, cel mai constient, merge si se consiliaza referitor la situatia creata de le, de celalalt, de viata, nu conteaza. Scopul nu e de a gasi un vinovat, ci de a gasi o solutie. Sau mai multe.
Parintii alienatori nu sunt constienti de asta. In experienta mea de avocat, niciunul dintre parinti nu e constient. Niciunul nu crede ca el trebuie consiliat. Ambii cred ca ce face el/ea e bine.
In realitate, rareori e unul care chiar procedeaza bine, de regula ambii gresesc. Cu dreptatea in brate, strigand cat de bine fac.

ASa incat, in esenta, cel mai bun lucru pe care il poate face cineva pentru copilul lui e niscai consiliere psihologica. Nu conteaza care dintre parinti esti, conteaza sa cauti solutii.

Imi permit sa nu fiu de acord. Isi dau seama extrem de bine ce fac, dar intr-adevar e o problema ce trebuie tratata. Nu ai cum sa obligi parintele alienator si copilul sa mearga la consiliere, stiti bine. Explicati-mi putin, unde greseste parintele instrainat cand vorbim de alienare? Dati-mi niste exemple din experienta dvs. Mentionez ca stiu multe cazuri in care parintii instrainati au fost la psiholog si fac ce li se spune. Ce sa faca mai mult? Sa se bucure de usile inchise si sa-i multumeasca mamei ca a mai ascuns copilul inca o data de el?

againstPAS a scris:

Citind povestea dvs, ma determina sa cred ca mai exista speranta. Nu stiu insa cum vor decurge lucrurile in cazul unui copil alienat inca de cand era foarte mic. Practic in perioada in care copilul inca nu putea fi invatat sa-si respinga tatal, acesta era ascuns cand venea tata la el. Si asa tatal si copilul au fost privati de propria lor poveste, propriile lucruri pe care sa le faca impreuna.(...) Cred sincer ca trebuie sa ai probleme emotionale tu ca mama extrem de serioase ca sa faci asa ceva.

Ca sa va mai dau o raza de speranta, o sa va mai spun o poveste traita tot de mine, a carei protagonista este o buna prietena. O sa o numesc Ana, aici. Parintii Anei au divortat imediat dupa nasterea ei. Au crescut-o o mama si o bunica autoritare pana la abuz. I s-au bagat in cap toate grozaviile posibile si imposibile despre tatal ei pe care ea nu il vazuse niciodata. Cel mai rau era ca stia ca tatal locuieste la doar cateva blocuri de ele ins, conform teoriei mamei si bunicii, "nici nu vrea sa stie de ea". Anii au trecut, abuzul psihologic si-a spus cuvantul, Ana a plecat de-acasa, a trait si alte abuzuri, intr-un final, invinsa, s-a intors acasa: un suflet chinuit, 140 kg, facultatea neterminata si o serie de abuzuri fizice ... O persoana puternica, Ana mea. A terminat facultatea - cibernetica - si dupa niste incercari esuate de gasire a unui job pe masura studiilor, dupa o operatie in urma careia ar fi trebuit sa rezolve problema obezitatii, dupa multe incercari de reechilibrare sufleteasca, a venit sa lucreze cu mine, paralegal. Imparteam un birou comun si intr-o zi a tot inceput sa-mi povesteasca despre mama ei si despre cum tatal ei nu a cautat-o niciodata fiindca mama i-a interzis, etc. Ii zic asa, intr-o doara, sa-i cautam nr. de telefon si sa-l sunam ... sa-i zicem vreo doua fiindca a lasat-o de izbeliste si nu-i pasa de ea. Am deschis Pagini albe, am gasit un numar de telefon si Ana a sunat. A raspuns o doamna si Ana a intrebat de tatal ei: "nu este acasa; cine il cauta?" ... "sunt Ana si cred ca sunt fiica lui".... Va imaginati stupoarea ... Doamna ii cere nr de telefon si-i spune ca ii va comunica tatalui ca l-a cautat. Ce a urmat ... e de vis! Dupa cateva minute a sunat-o bunica, mama tatalui, plangand si spunandu-i cat de mult isi doresc sa o vada si sa o cunoasca. Apoi a sunat-o si tatal, la fel de emotionat. A mers in vizita, a cunoscut familia paterna, pe sotia tatalui si pe cei doi frati si din acel moment Ana are cu adevarat o familie. Tatal ei nu a fost si nu este un luptator cum sunteti dvs. E un om simplu, cu o fire destul de introvertita; nu a fost capabil sa faca fata atacurilor mamei si a cedat. Acum se bucura de fiecare clipa cu Ana. Au inceput prin a iesi la inghetata. Apoi a fost ziua ei, si au sarbatorit-o. Apoi isi facuse un obicei, sa iasa cu tata o data sau de doua ori pe saptamana, sa se cunoasca. N-a fost usor pentru nici unul dintre ei. Au fost puse si intrebari incomode. Dar cand tata i-a adus primul martisor, credeti-ma ca toate au fost dat uitarii. Pare desuet si dulceag insa eu am vazut zi de zi aceasta relatie, consolidandu-se si pe Ana povestindu-mi cat de bucuroasa este. Exista speranta ... Nu renuntati!

Eu as mai vedea o problema la alienare si anume despre interventii cand minorului nu ii este bine. Am in minte un caz specific, minor cu usor retard in vorbire, tatal incearca sa comunice cu mama, pana la urma se ajunge la dgaspc pentru a sfatui mama sa duca totusi copilul la logoped pentru ca e nevoie urgenta de interventie.
Tatal obtine custodie comuna si 2 ani e impiedicat sa isi vada copilul, nu face reclamatii, doar incearca in mod diplomat. Apar primele penalizari incasate de alti parinti , tatal are o parghie prin care o face pe mama sa inceapa sa coopereze. Incepe incet sa isi vada copilul, intai 2-3 ore in prezenta mamei apoi 2-3 ore singur apoi se incepe cu programul normal de vizita timp in care tatal preocupat observa ca temele copilului sunt facute gresit, ca de fapt acesta nici nu poate sa scrie bine lucru de care mama nu are habar pentru ca nu s-a preocupat si orice interventie din partea tatalui e luata drept " incerci sa ma controlezi"
Copilul ajunge sa termine clasa a 4-a si la insistentele tatalui merge la psiholog pentru sedinte de dezvoltare personala. Psihologul constata ca minorul desi cu IQ foarte foarte mare este totusi neantrenat ( nu imi amintesc bine termenul) si cu bagaj de cunostinte mic. Pe langa asta se pune diagnosticul de disgrafie, o dizabilitate de invatare care in mod normal ar fi trebuit observata la sfarsitul clasei a 2-a, perioada in care tatal nu a avut acces la copil.
Este in acest moment greu si dificil de remediat problema, minorul este suparat pe tata care il pune sa lucreze si sa scrie, mama pastrand in continuare rolul de prietena a copilului, prietena care nu vrea sa supere. Minorul se exprima foarte greu in scris, nu isi poate coordona ideile si de multe ori nu ii poti citi scrisul.
In acest moment din nou minorul este indrumat de catre mama sa refuze vizitele la tata iar motivul este ca acesta e dur cu el, ca il pune sa invete si sa scrie desi astea sunte recomandarile logopedului si psihologului, locuri unde insa da, mama lasa copilul sa mearga insa unde acesta se prezinta cu temele nefacute mentionand ca nu a avut chef.
Sansele ca acest copil sa termine 8 clase cu asa o dizabilitate pentru care nu se face nimic pentru a o depasi sunt minime.
Ce ar trebui sa faca tatal, sa nu mai puna copilul sa lucreze pentru a-si pastra relatia frumoasa cu acesta sau sa insiste in continuare si sa faca ce este bine?
Daca tatal il roaga sa citeasca si ii face asa cum s-a stabilit cu psihologul, program de citit alternat de activitati distractive copilul si mama nu il especta. A discutat cu mama care raspunde ca e prea mult pentru copil de 11 ani sa citeasca de 2 ori pe saptamana si care verbal la psiholog isi da concursul iar acasa nu face nimic.
E greu cand e vorba de un copil fara dizabilitati sa nu iei masuri, ce faci insa cand e vorba de un copil cu dizabilitati si care in timpul in care tu mergi la psiholog sa inveti sa gestionezi problema el pierde orice sansa de a recupera si a avea un viitor normal?
Omul invata pana la 7 ani sa vorbeasca, a pierdut fereastra asta, nu va mai recupera. Asa este si cu alte dizabilitati, in creietul uman sunt niste ferestre pe care le pierz in timp ce te certi sau in timp ce te lamentezi.
Ce faci in situatia asta? Renunti?