Eu pentru cine lucrez?

Formal, primul cod al muncii din România ar fi împlinit anul acesta 111 ani, iar o astfel de întrebare adresată de un lucrător român, la finalul anului 2023, este cel puțin îngrijorătoare pentru mine.

„Bună seara, cum aflu și eu firma unde lucrez?” este o întrebare adresată de un angajat și care mi-a captat atenția în mod deosebit; aș fi crezut că este adresată ca o glumă, dacă nu mi-aș fi amintit că, anul acesta, scriam despre aceste 15 persoane care au aflat că lucrează, de fapt, pentru un angajator care nu există.

Ar trebui, în mod normal, să pornim chiar de la momentul „-1” al oricărei relații de muncă, cel în care angajatorul are o ofertă de muncă, adică are un loc de muncă vacant în unitate, iar pentru a găsi persoana potrivită, trebuie să comunice o serie de informații, inclusiv agențiilor pentru ocuparea forței de muncă în cazul în locul de muncă este vacant de cel puțin cinci zile lucrătoare, așa cum prevede Legea 76/2002, împreună cu normele sale de aplicare (HG 174/2002).

Putem presupune că postul a fost ocupat în cele cel mult cinci zile lucrătoare, iar totul s-a rezumat fie la un anunț în spațiul public, fie prin metoda clasică, „din vorbă în vorbă” și, astfel, nu a mai fost necesară transmiterea ofertei către agenția pentru ocuparea forței de muncă.

Astfel, deși nu ne mai raportăm la informațiile prevăzute de HG 174/2002, pentru anunțurile postate în spațiul public nefiind stabilite încă reguli clare, ne vom raporta la dispozițiile Codului muncii, iar primul moment este cel al informării prealabile, așa cum prevede art. 17 alin (3) din Codul muncii, iar prima informație vizează chiar „identitatea părților”, adică și denumirea și datele de identificare ale angajatorului.

În continuare, aceste elemente se regăsesc și în contractul individual de muncă, iar angajatorul este obligat să-i înmâneze salariatului său un exemplar al contractului, însoțit de anexa acestuia (fișa postului), înainte de începerea activității, aspect precizat expres de art. 16 alin (3) din Codul muncii.

Practic, înainte de a începe efectiv activitatea, salariatul va avea un exemplar al contractului pe care l-a semnat, iar în cuprinsul acestuia are toate elementele esențiale ale raportului său juridic de muncă.

Putem presupune că angajatorul și-a îndeplinit această obligație, situație pe care o trebui să o poată și proba la nevoie, dar salariatul a rătăcit exemplarul său, însă nici o astfel de situație nu este „fără rezolvare”.

Salariatul se poate adresa angajatorului său, în scris, solicitându-i o copie a contractului sau, pentru a verifica și dacă respectivul contract este înregistrat în mod corespunzător în Registrul de evidență a salariaților, îi poate solicita un extras din registru, conform dispozițiilor art. 7 alin (6) din HG 905/2017.

Totodată, în cazul în care angajatorul refuză eliberarea acestor documente sau chiar se află în imposibilitatea de a le elibera, salariatul (sau fostul salariat) se poate adresa ITM-ului.

Practic, deși la prima vedere pare o situație imposibilă, să nu cunoști datele angajatorului, astfel de situații apar, în principal, din cauza informării incorecte și/sau incomplete, dar și din cauza unor temeri nejustificate, cum ar fi, de exemplu „dacă se supără angajatorul că-i cer astfel de informații?” sau „dacă voi fi considerat un angajat problemă?”.

Nu vorbim nici despre supărare, nici despre intenția de a prejudicia angajatorul atunci când ne exercităm drepturile recunoscute de lege, însă uneori, în special atunci când „buna-credință” rămâne o simplă sintagmă fără sens, se poate ajunge în astfel de situații.

În același timp, fiecare salariat ar trebui să se afle în posesia atât a unui exemplar al contractului său de muncă (inclusiv a fișei de post), cât și a celorlalte documente care vizează modificarea acestuia, cum ar fi decizii sau acte adiționale.