Raportul Avocatului Poporului privind violența domestică arată nereguli grave: autoritățile române nu intervin eficient și par să acționeze cu o prezumție de incredibilitate față de victime

• Raportul Avocatului Poporului arată că intervenția autorităților în cazurile de violență domestică este fragmentară, inegală și tardivă, cu aplicare formală a legislației.
• CEDO a condamnat România pentru lipsa de reacție la cazurile de violență domestică, subliniind caracterul sistemic al eșecurilor și discriminarea structurală împotriva victimelor.
• La fel, CEDO spune că autoritățile române tratează plângerile victimelor cu o prezumție de incredibilitate, considerându-le minore sau motivate emoțional, ceea ce perpetuează toleranța față de agresori.
• Colaborarea între poliție și serviciile sociale este rară, haotică sau formală, victimele fiind adesea lăsate fără protecție reală, chiar când semnalează repetat abuzurile.

Raportul special privind fenomenul violenței domestice în România publicat recent de Avocatului Poporului analizează modul în care autoritățile din România au intervenit, în perioada 2023–2024, în cazurile de violență domestică. Documentul se bazează pe sesizări din oficiu, cazuri investigate direct și hotărâri ale CEDO și evidențiază disfuncționalități persistente în reacția instituțională, de la aplicarea măsurilor de protecție până la accesul victimelor la servicii de sprijin adecvate. Să le luăm pe rând. 

În mod constant, CEDO a semnalat lipsa de reacție a autorităților române la violența domestică, condamnând statul pentru încălcări ale articolelor 3 (interzicerea tratamentelor inumane) și 8 (dreptul la viață privată și de familie) din Convenția Europeană a drepturilor omului. Mai grav, CEDO a reținut caracterul sistemic al acestor eșecuri: nu este vorba despre greșeli izolate, ci despre o practică instituțională de neintervenție.

De exemplu, documentul analizează două mari cazuri la CEDO în care România a fost condamnată pentru neîndeplinirea obligațiilor sale de a proteja victimele violenței domestice.

În cauza Bălșan v. România (2017), Curtea a stabilit că autoritățile române au fost complet pasive, deși victima a formulat nu mai puțin de patru plângeri penale pentru agresiuni repetate. Nici poliția, nici procuratura nu au inițiat măsuri reale de protecție, iar instanțele au respins cererile victimei, tratând faptele ca fiind „provocate” sau „fără pericol social suficient”. CEDO a concluzionat că reacția autorităților a fost părtinitoare în favoarea agresorului, iar lipsa oricărei sancțiuni efective a transmis un mesaj de toleranță, incompatibil cu obligațiile asumate de România prin Convenția de la Istanbul.

În cauza Buturugă v. România (2020), Curtea a subliniat că ancheta penală a fost declanșată doar după ce violențele au escaladat, deși existau plângeri anterioare și semnale clare de risc. Mai mult, autoritățile nu au recunoscut dimensiunea de gen a cazului – esențială în cazurile de violență domestică – și nu au investigat faptul că agresorul i-a accesat victimei dispozitivele electronice fără consimțământ, ceea ce a agravat suferința psihologică. CEDO a reținut o lipsă dublă: atât în protejarea integrității fizice, cât și în protejarea vieții private a victimei.

Cea mai recentă decizie, P v. România (2023), aduce în discuție reacția inadecvată a poliției la sesizările repetate ale victimei, care semnala comportamente abuzive grave, inclusiv în prezența copilului minor. Autoritățile nu au aplicat niciun mecanism de protecție, iar evaluările de risc au fost realizate formal. Curtea a subliniat, din nou, că obligația statului este nu doar să reacționeze la plângeri, ci și să prevină riscurile cunoscute, inclusiv atunci când victimele sunt vulnerabile sau se află în dependență economică ori emoțională față de agresor.

Citește și: Raport FILIA - Lacunele legislative și barierele în accesul la justiție al victimelor agresiunilor sexuale

Toate aceste cauze au un element comun: autoritățile nu doar că nu intervin eficient, dar par să acționeze cu o prezumție de incredibilitate față de victime, tratând plângerile ca fiind minore, instabile sau motivate emoțional. Curtea a avertizat că această abordare contribuie la perpetuarea unui climat de toleranță și impunitate față de agresori. În opinia sa, pasivitatea sistemului penal din România nu este doar ineficiență, ci o formă de discriminare structurală, mai ales față de femei, cărora li se refuză protecția egală a legii.

Violența... o ‘problemă’ a cuplului, nu o infracțiune

Dincolo de condamnările internaționale, documentarea realizată de Avocatul Poporului pe teren arată (n.r. și confirmă) că în interiorul sistemului administrativ românesc, reacția la violența domestică rămâne inconsistentă, birocratică și lipsită de viziune integrată – în ciuda faptului că numărul cazurilor înregistrate a crescut cu aproape 5% în 2023 față de anul precedent. Deși această creștere poate fi interpretată și ca un semnal al încrederii sporite a victimelor în autorități, instituțiile nu au reușit să își adapteze mecanismele de intervenție pentru a face față volumului și gravității situațiilor semnalate.

La nivelul multor județe, răspunsul instituțional este lăsat la latitudinea fiecărei structuri – fie poliție, fie serviciu social. Deși există prevederi legale privind colaborarea între poliție și autoritățile sociale (DAS, DGASPC), în practică, aceste colaborări sunt rare, haotice sau pur formale. Poliția nu sesizează serviciile sociale în mod constant, iar acestea nu monitorizează victimele dacă nu sunt notificate oficial.

Un caz tragic care a stat la baza unei sesizări din oficiu relevă această disfuncție în formă pură. În județul Dolj, o femeie a semnalat autorităților în mod repetat că este urmărită, amenințată și agresată fizic de fostul partener. În loc de sprijin, a primit amenzi pentru „apeluri nejustificate” la 112, iar polițiștii au refuzat să emită un ordin de protecție provizoriu pe motiv că „nu exista risc real” sau că femeia era „în stare de ebrietate”. Deși faptele agresorului erau documentate, iar victima avea urme vizibile de violență, intervenția a fost limitată la discuții administrative.

Câteva săptămâni mai târziu, femeia a fost ucisă cu bestialitate de agresorul ei, în propria casă. Niciun serviciu social local nu fusese notificat anterior. Acest caz a determinat instituția Avocatului Poporului să emită una dintre cele mai severe recomandări din ultimii ani – solicitând Poliției Române să regândească complet modul în care evaluează riscul și comunică cu alte autorități.

Acest episod nu este o excepție. Anchetele arată că în majoritatea cazurilor grave de violență domestică, victimele au apelat anterior la autorități, dar au fost descurajate, ignorate sau tratate ca parte dintr-un „conflict conjugal”. Din cauza lipsei unui mecanism legal care să oblige poliția să informeze serviciile sociale, colaborarea între instituții este rareori inițiată. În multe localități, Direcțiile de Asistență Socială nu au nici măcar cunoștință despre cazuri aflate în desfășurare, iar în lipsa informării, nu pot activa niciun fel de sprijin.

Răspunsurile transmise oficial către Avocatul Poporului de către mai multe primării  ilustrează, fără echivoc, cât de adâncă este ruptura instituțională în gestionarea violenței domestice. Unele autorități locale au recunoscut că nu au personal specializat în domeniul violenței domestice. Altele admit că „nu au primit nicio sesizare de la poliție” în ultimii doi ani, în ciuda faptului că în aceleași localități au fost înregistrate ordine de protecție în instanță.  

În mediul rural, situația este și mai gravă: lipsa adăposturilor, absența consilierilor psihologi și inexistența unor echipe mobile de intervenție rapidă înseamnă că victimele rămân, în practică, captive în locuințele agresorilor. Proiectul VENUS – Împreună pentru o viață în siguranță, derulat de Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați, este adesea prezentat ca soluția-pilot a statului român, dar acoperă doar o mică parte din nevoile reale. La acest moment, doar 42 de centre funcționează în toată țara, iar accesul la ele este inegal și, în multe județe, pur simbolic. În paralel, personalul este insuficient, iar lipsa formării profesionale continue face ca intervențiile – atunci când au loc – să fie aplicate neuniform, mai degrabă intuitiv decât pe baza unor protocoale clare.

Totuși, autoritățile au menționat că se fac eforturi pentru extinderea acestui mecanism. Prin proiectul VENUS II, aflat în pregătire, se intenționează crearea de centre de consiliere și pentru agresori, dezvoltarea unei rețele mai largi de locuințe protejate și consolidarea serviciilor vocaționale pentru victime. De asemenea, se discută instituționalizarea rolului de asistent de sprijin – un specialist care să însoțească victimele pe tot parcursul interacțiunii cu statul, de la depunerea plângerii și până la soluționarea cazului în instanță. Aceste planuri sunt, deocamdată, la nivel de intenție, iar lipsa unui buget clar și a unui calendar de implementare face ca eficiența lor reală să rămână incertă.

Ca soluție la aceste probleme, Avocatul Poporului formulează, în mod concret, un set de recomandări structurate:

• introducerea în legislația primară a obligației exprese de colaborare între poliție și serviciile sociale, în orice caz de violență domestică, inclusiv în lipsa plângerii victimei;

• instituționalizarea asistentului de sprijin, cu rol clar definit și suport pentru victimele care intră în contact cu autoritățile – de la poliție, la parchet și instanță;

• extinderea rețelei de locuințe protejate și centre de consiliere vocațională, inclusiv prin proiectul VENUS II;

• reforma sistemului de finanțare a serviciilor sociale, cu aplicarea principiului „resursa financiară urmează beneficiarul”, astfel încât finanțarea să ajungă acolo unde este nevoie, nu doar în centrele urbane;

• dezvoltarea unui sistem național de colectare de date, care să permită analiza în timp real a cazurilor, monitorizarea și trasabilitatea intervenției instituționale;

• formare continuă obligatorie pentru toți actorii implicați în prevenirea și combaterea violenței domestice.