Adevarul doare ... spune o vorba celebra , si dintr-un sentiment normal de autoprotectie , consider ca este de preferat sa nu fim pusi tot timpul in fata adevarului .
Pana la urma ce este adevarul ? Adevarul absolut nu exista pentru ca adevarul este filtrat de propria noastra minte : ceea ce pentru mine este un adevar, pe care il prezint ca atare, pentru cel caruia ii comunic acel lucru este posibil sa fie o minciuna, el receptand si intelegand cu propria cultura si minte acea relatare.
Se poate minti orice : se poate minti cu vorbe, cu tehnici de prezentare a unor fapte ( cunosc persoane care mint privind in ochi ....) , se poate minti cu sentimente, cu orice . Din acest motiv, este subtire granita intre minciuna si ipocrizie , fatarnicie dar si acestea fac parte din arsenalul rasei .
Nu cred ca exista oameni care nu mint . Toti mintim , cu sau fara interes
Ce am spus mai sus pot accepta , am fost educata sa accept si daca n-ar fi asa, sunt sigura ca as fi o inadaptata .
Ceea ce nu pot accepta ,sau mai corect spus ceea ce cred ca aduce mari probleme de dezechilibru personal, este situatia in care o persoana se minte pe sine .
Asta mi se pare periculos, degradant ... si din pacate lumea in care traim , in mare parte prin ceea ce ne ofera sub forma "adevarului absolut " nu face altceva decat sa ne indeparteze de ceea ce inseamna " adevaratul ... EU"
Nu poti trai total in realitate, asa cum nu poti trai total nici in vis.Ambele sunt necesare.Altfel, de ce omului i-ar fi fost oferita aceasta alternativa? Simplu: atunci cand realitatea devine prea apasatoare...te refugiezi.Fara insa a insemna ca te-ai rupt de realitate.Realitatea e viata insasi.N-ai cum sa o ignori, de vreme ce o simti in fiecare secunda.N-ai cum sa te indoiesti de ea, asa cum nu te poti indoi nici de vis.Insa e un schimb util de lumi paralele care, repet, ne-au fost oferite..fiindca noi, suntem prea mici sa creem ceva deja creat. :rolleyes:
@magda staicu, frumos spus. A te minti pe tine de cele mai multe ori inseamna sa pierzi, adevarat, insa cred ca, de vreme ce nu lezezi pe nimeni, ci doar iti faci tie un favor, e o chestiune inocenta. Sigur, nu vorbim de lucruri esentiale....insa dintr-un instinct de autoaparare , sa zicem, refuzi sa mai cercetezi sau sa cauti adevarul , astfel incat nu mai cercetezi...
“V-ati imaginat vreodata in postura de a spune adevarul si numai adevarul, in orice situatie?
Da, mi-am imaginat. Si ce relevanta are daca mi-am imaginat.
Relevanta? N-ai mai fi… omul jumatatilor de masura.
Imi este din ce in ce mai greu sa accept jumatati de adevar, oameni cu jumatate de onoare, oameni care nu stiu sa ofere “feedback”, oameni care ii iau pe altii de prosti, oameni ipocriti s.a.m.d…
Cel ce minte astazi pentru tine, miine va minti contra ta - RICHARD WURMBRAND
Adevarul doare mereu… “
Cer scuze pentru acest gen de selecţie, dar sunt toate fragmentele aici, cu autorii lor, şi sper să fie evident că prin asta nu am vrut să fac un melanj, căci sunt lucruri diferite, şi nici un rezumat, căci subiectul este prea vast pentru a putea fi structurat în câteva idei, iar cei ce au scris acestea, cu siguranţă vor avea de adăugat multe.
Sunt idei interesante, nici nu ştiu de unde să-ncep…
S-o iau de la sfârşit: Poate că adevărul doare, uneori, dar eu cred că niciodată mai mult decât minciuna, nici măcar atunci când vorbim de un adevăr dureros şi de-o minciună frumoasă, cu atât mai mult când chiar şi un adevăr frumos poate fi ascuns de o minciună urată, pentru motive ocazionale şi uneori prost înţelese de chiar cel ce comite un astfel de gest si în scopuri care nu vor fi atinse decât parţial, o bucată mai mare sau mai mică de drum, căci în final, adevărul, frumos sau urât, va iesi la iveală, chiar dacă, uneori, atât de târziu, încât nu va mai interesa pe unii sau pe toţi, ori nu va mai putea schimba nimic, lucru care se-ntamplă ades si care ne face să ne întrebăm dacă tot acest mai mult sau mai puţin ‘joc’ cu adevăruri si minciuni mai mult sau mai puţin importante nu e, pană la urmă, doar expresia neputinţei ori a neştiinţei noastre în a înţelege si trăi viaţa, fără a fi fost o premeditare, asa cum uneori pe nedrept lăsăm a se înţelege, făcându-ne singuri o dublă nedreptate, aceea de a ne minţi si pe noi o dată cu ceilalţi, si aceea de a lăsa să creadă că am făcut această alegere în mod conştient.
Se spune că nu te duce nimeni în ispită dacă nu vrei să te duci singur, si tot aşa cred că nu te minte nimeni, dacă tu nu vrei să te minţi singur sau să fii minţit, ceea ce, desigur, nu-l scuză pe celălalt, făcându-l doar un instrument de care te serveşti pentru a-ţi depăna povestea, căci implicarea lui este alegerea sa proprie, partitura se scrie cu două mâini, iar ‘opera’ finală, prin asta înţelegând rezultatul acestui demers ce are totdeauna două personaje, va fi istoria unei experienţe dureroase, uneori frumoase, acesta fiind motivul pentru care am ales implicarea chiar si intuind riscul, alteori însă va fi o experienţă doar tristă si va rămâne neînţeleasă, acest fapt ducând la repetarea ei în viitor, dar totdeauna dureroasă, aşa cum ades găsim durere în frumuseţe, si nu doar în tristeţe.
Sigur, în tot ce am scris până acum nu am luat în discuţie pe cei ipocriţi ori care îi iau pe alţii de proşti, căci aici lucrurile sunt simple si aceştia nu merită multă discuţie si mult timp pierdut, ei sunt o categorie clară în sensul că parcă le scrie pe frunte, si deci, uşor de depistat si de evitat (cum spunea Legally); despre mitomanie, aceasta este o necesitate patologică de securizare, care în cazul deliberat e mai puţin gravă pentru subiect si destul de transparentă pentru ceilalţi, aceasta neeliminând, însă, întrutotul, caracterul ei patologic, pentru ca în cazul nedeliberat, acela al unei tulburări de personalitate, ea să devină un diagnostic de competenţa unui specialist psiholog; cât despre ‘jumătăţile de onoare’, evident acestea nu există dacă luăm onoarea ca integritate morală, si eu aşa o iau; am preferat să mă refer însă, la cei ce devin în mod inconştient ‘omul jumătăţilor de măsură’ pentru că aşa au fost călăuziţi de proaste exemple si lipsa de educaţie si cultură, iar cel mai grav este atunci cand aceştia, printr-un soi de şcoli si diplome care se obţin din ce în ce mai uşor, devin ei înşişi formatori de destine prin exemplul propriu.
Intre timp s-a mai scris, reiau ideea:
“Adevarul doare ... spune o vorba celebra , si dintr-un sentiment normal de autoprotectie, consider ca este de preferat sa nu fim pusi tot timpul in fata adevarului” spune doamna Magda Staicu, iar eu întreb: acest lucru nu este la fel de adevărat, sau chiar mai mult, zic eu, si dacă în loc de ‘adevăr’ scriem ‘minciuna’?
lilistancu a scris:
.... iar eu întreb: acest lucru nu este la fel de adevărat, sau chiar mai mult, zic eu, si dacă în loc de ‘adevăr’ scriem ‘minciuna’?
excelent !:bow:
Cred ca adevarul doare mai tare pentru ca este ...unic
Minciuna ... "e " mai multe :hm:
Ma tot gandesc la tema asta , e captivanta ...
Copii nu mint , nu mint in sensul ipocrit in care o facem noi, adultii
Cu cat sunt mai mici, cu atat sunt mai liberi in a spune adevarul .
Apoi, pe masura ce cresc, incep sa spuna minciunele ... si mai apoi minciuni
Pe masura ce oamenii devin adulti incep sa aiba limitari ale libertatii ( sa explic un pic : la scoala este o libertate conditionata de profesor, mai tarziu, in profesie, libertatea e conditionata de sefi, de colegi , de propria dorinta de ascensiune ; in viata personala , libertatea este conditionata de disponibilitatea familiei de a face sau a nu face ceva etc )
Si aici intervine limitarea adevarului sau altfel spus : minciuna
Cred ca oamenii pe masura ce incep sa fie constienti ca pot pierde devin partizanii jumatatilor de adevar sau ai minciunii ...
Si mai cred ca mecanismul este involuntar , cred ca tine la modul cel mai pur, de instinctul de conservare
avocatnet.ro explicăm legislația
ContSters47264, utilizator
stelarman 
Adalbert Gabriel Gazdovici