Adevar si minciuna

Adevărul este ceea ce administratorul acestui site spune că este.

Orice alt adevăr poate fi aneantizat prin apăsarea a câteva butoane.

La fel, cum istoria se scrie doar de către câştigătorii războaielor, la fel adevărul este edictat de cel care are puterea în mână.

Nu-i aşa? :D

Alberto Kurtyan

Sa nu ne mintim pe noi insine....:)) copiii spun "minciunele" raportate la noi, cei adulti, dar raportat la ei, minciunelele sunt adevarate minciuni prin care incearca sa faca fata "greutatilor", adica sa-si atinga scopul.
Copilul este un adult in devenire si tot ce ni se pare micut, mic, mititel la copil, raportat la el este ca si minciuna noastra, a celor mari raportata la noi, cei mari. Proportia se pastreaza :)

Mi-as dori sa nu se abordeze subiectul la modul moral. Aici toata lumea este de acord ca e imoral sa mintim. Ei si? Da....si, ce facem mai departe? Nu mai mintim sau ii facem pe ceilalti sa nu mai minta...sau ne inchidem in carapacea noastra sa nu mai fim mintiti...sau ii dezavuam si ii expunem oprobriului public pe mincinosi? Mi se pare o abordare plicticoasa a ceea ce numim in mare minciuna.

Notiunea are multe fatete, multa argumentatie, multe aspecte, multe justificari....

Cand eram copil minteam se-nghetau apele. Evident primeam si cateva scatoalce bune daca eram prinsa. Cu cat pedeapsa si interdictia erau mai mari cu atat imi perfectionam si eu minciuna mai mult .... Asta se intampla cu oamenii, orice mi-ar spune oricare dintre dv., aici de fata.
Mai tarziu, mult mai tarziu cand nimeni nu-mi mai interzicea nimic...sau aceste interdictii erau minore n-am mai exersat minciuna....
Nu sunt nici o mincinoasa, dar nici o persoana care sa moralizez pe altcineva ca ma minte.
Mai degraba incerc sa intru in maruntaiele minciunii si sa vad de unde porneste. Adesea cauza este surprinzatoare si n-ai crede ca exista. Uneori descoperi ca ceilalti care se vad nevoiti sa te minta te considera chiar o grozavie a naturii care ar prefera sa nu existe. Descoperi ca multi oameni nu te-ar vrea in preajma lor.
Asta doare cred eu si oricat am face pe vitejii ca nu ne pasa....ba ne pasa :)

Se spune ca cea mai buna minciuna, este..."adevarul".Asa este?:):):)

Traim intr-o realitate in care exista "polaritate":bun/rau, adevar/minciuna, intuneric/lumina, slab/puternic etc.
Daca adevarul este relativ, pe cale de consecinta si minciuna este relativa.

Minciuna este/reprezinta o afirmatie prin care se denatureaza, in mod intentionat adevarulTotul este in schimbare, prin urmare, si caracteristica umana "minciuna" :) este in schimbare.Unele persoane chiar sustin ca ar fi "un liant social".
[ link extern ]

Oamenii, din diverse motive (s-au mentionat anterior, aproape toate motivele pentru care oamenii mint/pot minti) mint.Sunt minciuni si miciuni, oameni si oameni, situatii si...situatii.

Atata timp cat va exista aceasta dualitate a caracteristicilor umane, va exista si minciuna.Nu trebuie decat sa privim in spatele efectului.

Important nu este sa "rastignim" oamenii pentru ca mint ci sa-i intelegem, sa aflam de ce, care este motivul pentru care mint.

Uneori, minciunile sunt necesare: un pacient f.f. bolnav, o intarziere la locul de munca, o bola sau o situatie despre care nu ai dori sa afli...

In cuplu, sunt/exista minciuni necesare...
Spre exemplu, o persoana el-foarte geloasa, sa zicem, careia i se spune un adevar (am stat la rand la paine si am vorbit cu vecinul despre gradinita unde merg copii nostri) interpreteaza in mod exagerat si da nastere unui conflict matrimonial care are ca efect...o situatie extrema (el/ea pleaca la mama lui/ei, 3 zile...).Este absolut normal, ca in viitor, ea sa evite prezentarea situatiei, eventual denaturand-o (mintind), tocmai pentru a evita un potential "conflict".
[ link extern ]

Si nu mai amintesc faptul ca si sentimentele sunt "in continua miscare" daca ne raportam la valoarea unei declaratii de iubire la inceputul unei relatii si...dupa 20 de ani (am fost foarte optimista, nu?).

:) Am observat o toleranta mai dezvoltata fata de anumite minciuni si o lipsa de toleranta fata de alte minciuni...sau/si, cu cat inaintam in varsta, avem tendinta de a deveni imuni la minciuni.:):):) La un moment dat, aducandu-ne aminte de "ale tineretii valuri" chiar mai dorindu-ne sa fim mintiti/mintite...frumos, daca se poate.Glumesc, evident.Insa viata presupune tot si toate, adevar si minciuna, bine si mai putin bine.
[ link extern ] /

Minciuna, intr-o alta prezentare, marcheaza "existenta oamului cazut in pacat", existenta actuala a omului fiind inceputa printr-un act de inselaciune (sociologia minciunii);
[ link extern ]

Inchei citand din versurile genialului nostru poet Mihai Eminescu in Glossa :"Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.
.......................................
Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.
...............................
Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama."

Ma numar printre cei care prefera adevarul unei minciuni spuse cu har, in cazul in care sunt subiectul unei tentative de a fi protejata… Insa pot accepta ca exista situatii in care asa-zisa “minciuna alba/inofensiva” este solutia in situatii delicate.

Ma gandesc ca acest tip de minciuna alba este chiar integrata in psihologia tratamentului cancerului in scoala de tip francez, e.g. (spre deosebire de scoala Americana) . Astfel, conform acestei teorii, in relatia medic-pacient “adevarul nu este ingaduit tuturor, ci doar celor suficient de maturi si inteligenti sa-l accepte”, iar modul in care medicul ii comunica pacientului diagnosticul implacabil nu trebuie nici sa-l dezinformeze pe acesta, dar nici sa-l descurajeze. Ei, aici incape foarte bine, dupa parerea mea, minciuna alba: acea versiune strict individualizata a starii de fapt cosmetizata in asa fel incat sa nu demotiveze pacientul in colaborarea cu medicul, ci din contra, sa-i dea speranta (dar nu iluzii desarte) si motivarea sa participle activ in lupta cu boala. Se spune ca majoritatea bolilor au un substrat psiho-somatic si tot mai multi constatam acest lucru pe pielea noastra. Bunica mea se vindeca miraculous din migrene prin efect Placebo: ii administram vitamina C, iar ea – avand incredere in tratamentele alopate - credea ca primeste un tratament sofisticat si … ii trecea.

Ar fi multe de spus, dar am sa ma rezum sa spun acum doar ca acesta forma de minciuna este singura pe care o pot personal accepta, iar cea mai grava forma mi se pare minciuna prin omisiune utilizata in scopul manipularii maselor, pentru a servi intereselor manipulatorilor. De ce mi se pare cea mai grava? Pentru ca este greu de depistat, subtilitatea ei rezidand tocmai in faptul ca se bazeaza pe distorsionarea “prin amputare” a unui sambure de adevar care este elocvent pentru toti, si astfel devine greu de combatut de toti cei care vad “imaginea intreaga” (a.k.a. “the big picture”) si incearca sa-i atentioneze pe cei care nu au…curiozitatea sa cerceteze.

Sa aveti o saptamana frumoasa,
Silvia Puskas

P.S. Si apropo de "v-ati imaginat vreodata cum ar fi lumea fara minciuna?", cred ca toti am vazut comedia "Liar Liar" :)

Stimate doamne si stimati domni, citind acest interesant topic am observat doua aspecte: 1- barbatii sunt lacunari, semn ca nu se complica prea mult cu aceasta antonimie (adevar-minciuna), pe cand doamnele dezvolta;
2 - eu nu pot sa fac vreo afirmatie legata de acest subiect, pentru ca am doar intrebari. De exemplu: [b]adevar - al cui?, de unde pana unde se intinde puterea lui? cat este de util? care este partea ascunsa? cine este cel puternic in aceasta situatie de manipulare? cat pot accepta din minciuna care mi se serveste? ce pierd daca replic? cine este, de fapt, cel din fata mea? ce va castiga? ce ar avea de pierdut daca n-ar minti? cine sunt eu in raport cu el/ea?
Acestea sunt doar cateva dintre intrebarile pe care mi le pun si nu gasesc raspunsul. Nu pot sa spun cu certitudine daca prefer sa mint sau sa rostesc un adevar dureros pentru ca mi s-a intamplat sa provoc atata suferinta incat n-am suportat eu sa mai vad omul respectiv.
Adevarul este al celor puternici? Nu neaparat. Orice om puternic are un "calcai al lui Ahile". Cred ca accept mai usor o jumatate de adevar, urmata de un zambet, restul rostindu-l eu. Ati observat ca, daca suntem parte in jocul adevar-minciuna, putem compensa golul ?
Marea problema este increderea, care poate fi construita pe o mare minciuna, dar care are capacitatea de a lupta cu orice adevar - oricat de evident- si de a contrazice orice convingere - oricat de minutios formata si argumentata. De aceea intreb: adevarul cui? Daca nu ne-am stabili existenta intre canoane si adevaruri general valabile, daca maturitatea emotionala ar fi tinta catre care sa ne indreptam atentia si obiectivul de realizat, daca nu am privi oamenii din statistici si daca am reusi sa separam ogoliul de nevoi, am simti mai putin dorinta de a "cosmetiza" adevarul sau chiar a-l modifica structural.
Am auzit de atatea ori "nu pot (trai) fara..." sau "nu pot (trai) cu..."... aiurea! Poti! Macar incearca.
Sentimentul pe care mi-l lasa mie omul care mi-a "servit" o minciuna este de dezgust. Ma umileste de doua ori: o data prezentandu-mi fals realitatea si a doua oara se asteapta sa fiu tampita si sa cred. Eu am pretentii mai mari! :)

:vishenka: pentru subiect! Il voi urmari cu mare interes...:)