Adevar si minciuna

Adevărul şi minciuna se conţin reciproc.

Noţiunea de probă din dreptul procesual mă anunţă deja că adevărul este rezultatul unei munci de verificare (nici in matematică lucrurile nu stau altfel).

Adevărul stă în capătul unui lanţ de înscrisuri doveditoare, mărturii şi mărturisiri. Nu e în pre-posesiunea cuiva. Eu, avocatul impregnat cu ceva ştiinţă juridică, voi percepe în relatările clientului meu şi în dosarul lui din faţa mea, în funcţie de nivelul puterii mele de judecată, de cât am fost de instruită şi de educată, un …ceva ce nu-mi creează gălăgie interioară, un ceva ce pune de acord „realitatea” lui cu discursul meu interior (juridic, etic, etc.). ªi vom numi acest acord ca fiind adevărul (adevărul ca …pretenţie, căci aţi observat probabil ce termeni „absoluţi” i-am pus drept referinţă). Cealaltă parte va avea şi ea adevărul ei. (Te minţi singur cititorule dacă zici că nu e posibil, căci unicitatea adevărului este minciuna).

E de ajuns o singură îndoială pentru ca totul să se clatine şi să-şi dovedească precaritatea. Ce facem cu amănuntele care şubrezesc adevărul? Le trecem sub tăcere (minciuna prin omisiune). Ce facem cu mărturia apărută în ultimul moment care clatină adevărul constituit cu atâta muncă de sistematizare? (NU, n-a existat avertizare asupra ei, caci spiritul de minciună al omului e atât de amestecat în cercetarea adevărului, încât nu poate fi desprins de aceasta asemenea cămăşii lui Nesus care s-a lipit arzând de statura umană). Avocatul va decide să stingă deasupra ei fascicolul luminos pe care îl va plimba aprins în pledoaria sa asupra amănuntelor care îi confirmă adevărul său pretenţie (un joc al accentuărilor şi omisiunilor voite) Adică va folosi cea mai perfidă formă de minciună: minciuna cea mai aproape de adevăr, minciuna care se crede în serviciul adevărului.
Pledoaria finală nu va fi altceva decât efortul unuia de a prezenta judecătorului drept credibilă revelaţia sa asupra adevărului şi de a critica revelaţia celuilalt. „Adevărul” final va fi …autoritate: autoritatea Verbului.


Un om citit e un om minţit cu har de mulţi romancieri care au creat personaje „neadevărate” şi un complex de planuri de „adevăruri” pur estetice. Nu le-aţi perceput ca minciuni, nu-i aşa? Pentru că erau în acord cu autenticitatea sensibilităţii dvs. Adevărul este un acord între spirite.

romascanu a scris:

Adevărul şi minciuna se conţin reciproc.
Adevărul este un acord între spirite.

... sau rezultat al negocierii contrariilor, intotdeauna raportat la Eul subiectiv.

"Tot ce spui, atât altora cât şi ţie, să fie adevărat – iată ceva ce nu poate fi întotdeauna sigur, deoarece poţi greşi; dar se poate şi trebuie întotdeauna să fii sigur că ceea ce spui e sincer pentru că de asta îţi poţi da seama imediat." IMMANUEL KANT

Urmaresc topicul cu atentie si observ ca opiniile exprimate converg toate spre acelasi punct, in privinta adevarului.
Da, adevarul este relativ atita timp cit nu este demonstrat, cit este incert.
Dar, nu cred ca la acest tip de adevar (generalizat, abstract) s-a referit initiatorul topicului, ci la adevarul concret al faptelor noastre marunte de zi cu zi, unde nu exista incertitudini si necunoasteri. Cred ca este vorba despre adevarul ca opus al minciunii, sau, daca doriti de adevarul ca frate siamez al sinceritatii, amindoi termenii fiind diametral opusi minciunii.
Ca termen abstract, adevarul depinde de punctul din care privesti, de datele de care dispui si mai ales de puterea si vointa de intelegere.
In ceea ce priveste minciuna apar nuante care arata flexibilitatea individului, puterea de adaptare si, as spune, vointa de supravietuire in jungla spatiului carpato-danubiano-pontic.
In ceea ce ma priveste nu ma numar printre persoanele care fac compromisuri. Am o vorba care imi calauzeste pasii si nu ma abat de la acea cale: urasc minciuna si detest prostia.
Nu pot sa nu remarc mesajul D-nei Pintea, cu toate cele rostite si nerostite.
Normal ca, in acest mesaj, am expus un punct de vedere si pot foarte bine sa ma insel.

“Sinceritatea nu e un test al adevarului. E posibil sa fii sincer in eroare” Anonim

Adevarul ca… filosofie cred ca e diferit de… “adevarul zilnic”… Acest “adevar zilnic”, denaturat, se poate transforma in zvon, iar zvonurile pot duce la “izolarea” unei persoane, la “aratarea acesteia cu degetul” si pot chiar conduce un om la moarte (sociala, sau chiar la propriu: prin sinucidere, de exemplu).
Zvonul nu e tot o… forma a minciunii? Una dintre formele cele mai grave… Cand se vorbeste despre un “sambure de adevar” ce sta la baza unor zvonuri exista riscul ca si mai multi sa considere – fara a mai cerceta (daca s-ar fi gandit altfel sa cerceteze) – ca zvonul e adevarat…

Cred ca ceea face ca minciuna si zvonurile sa fie luate drept adevar este si faptul ca dorim sa credem anumite chestiuni – motivatiile fiind diverse…
Oare de ce cam nimeni nu verifica ceea ce afla de la cineva la un moment dat si ia “de adevar” orice barfa (zisa si informatie, dezvaluire etc) pe care cineva o spune pentru a parea interesant sau pentru a fi acceptat intr-un grup sau pentru a obtine ceva etc? Sau… de ce ne prefacem (nu destul de rar) ca dam crezare unor “povesti” pe care unii sau altii ni le spun la un moment dat?