De ce o lege nu e destul: Internarea obligatorie ar trebui să fie excepția, chiar dacă e decisă de Parlament

Foarte multă lume se concentrează pe faptul că CCR a stabilit (în cadrul Deciziei nr. 458/2020, apărută joi în Monitorul Oficial) că internarea obligatorie, în contextul coronavirus, dacă se face în urma unor acte normative de ordine inferioară (cum sunt ordinele de ministru), este neconstituțională. Și cum CCR a devenit un subiect de atac politic din partea multora și de denaturare a multora din deciziile acesteia, ne trezim, din nou, într-o asemenea situație.

Mai exact, ministrul sănătății, Nelu Tătaru, a declarat că este în pregătire un proiect legislativ care să abordeze, printre altele, problema internării obligatorii impuse, până acum, prin ordin de ministru. Practic, se dorește clarificarea multora din aspectele criticate de CCR, printre care și problema internării obligatorii. Incusiv „reașezarea legislativă” a ceea ce, conform CCR, a fost identificat ca fiind neconstituțional, a declarat ministrul sănătății.

„Reașezarea legislativă”

Pentru început, trebuie abordată problema imediată a măsurilor internării obligatorii dispuse prin ordine de ministru. Ministrul sănătății a spus că este în pregătire un proiect care urmează să fie trimis Parlamentului, pentru a fi dezbătut. Două aspecte sunt importante, în acest context.

Primul este că, la acest moment, internarea obligatorie, dispusă în temeiul unui ordin de ministru, este neconstituțională. Astfel, nu există cadru legislativ care să prevadă această măsură. Cu alte cuvinte, până nu se adoptă legislația specifică, nu este legală internarea în cauză. În plus, orice lege trebuie să prevadă măsura, să prevadă limitele acesteia și, precis, toate condițiile internării obligatorii.

Al doilea aspect este că adoptarea unei legi nu este un proces chiar simplu, în această perioadă. Parlamentul se află în „vacanță legislativă” și, teoretic, nu se va întruni pentru a dezbate proiecte înregistrate. Practic, era vorba, cel puțin în mai, că Parlamentul ar urma - în iulie și august - să se întrunească în sesiuni extraordinare. Într-adevăr, în prima jumătate a lunii iulie, au loc sesiuni extraordinare ale ambelor camere (aici și aici).

„Transferul” măsurii într-o lege nu este suficient; să nu ignorăm și considerentele deciziei CCR - poate chiar mai importante decât concluziile hotărârii

Respectul drepturilor omului, într-o societate democratică, este un factor esențial pentru funcționarea unei astfel de societăți. Unii merg atât de departe încât să susțină că unul din stâlpii unei societăți democratice (sau cel puțin ai unei societăți liberale, pe model vestic, după care - încă - încercăm să ne modelăm) ar fi respectul drepturilor omului. Dacă acest lucru e adevărat sau nu e o discuție lungă, însă e clar că respectul pentru drepturile omului reprezintă un aspect de importanță fundamentală într-o societate democratică.

Într-un astfel de context, CCR a considerat, pe bună dreptate, că limitarea drepturilor omului (cum e dreptul la libertate și siguranță) trebuie să se facă prin lege și nu poate avea loc printr-o ordonanță de urgență sau printr-un act normativ de valoare inferioară legii (cum e un ordin de ministru, de exemplu). Însă astfel de garanții nu sunt suficiente pentru a se acorda o protecție suficientă drepturilor omului. Da, ele asigură un anumit grad de legitimitate. Parlamentul e un organ ales direct de populație; de fapt, vorbim de organul principal care reprezintă populația. Mai mult, procesul parlamentar asigură acea dezbatere esențială într-o societate democratică, de importanță capitală în procese decizionale. Există și mai multe garanții de transparență, din nou, un aspect esențial într-o societate cum e cea menționată mai sus.

Dar e suficient acest lucru pentru respectarea drepturilor fundamentale? Fără discuție, nu! Există un tipar ce trebuie urmărit atunci când se limitează drepturile omului (cele ce pot fi limitate; dreptul la libertate și siguranță poate). Trebuie să existe o prevedere legală clară și accesibilă (practic, tot procesul de mai sus s-ar încadra în această etapă). După aceea, măsura trebuie să urmărească un interes legitim (de exemplu, apărarea sănătății populației). În final, și probabil cel mai important aspect în contextul actual, este că orice măsură ce limitează un drept fundamental trebuie să fie necesară pentru atingerea obiectivului vizat și proporțională. Cu alte cuvinte, trebuie să se urmărească limitarea efectelor negative asupra drepturilor fundamentale și să fie adoptate măsuri care le limitează doar dacă nu există alternative mai puțin intruzive.

CCR, în decizia citată mai sus, a reținut la punctul 61: „legiuitorul trebuie să aibă în vedere că dispozițiile referitoare la internarea obligatorie reprezintă ultima opțiune la care autoritățile pot recurge pentru a realiza obiectivul de prevenire a răspândirii unei boli transmisibile, astfel că este necesar să fie reglementate și alte măsuri de o severitate mai scăzută, care să fie aplicate, dacă sunt eficiente, așa cum a precizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența antereferită”.

Bineînțeles, nu trebuie uitată nici marja de apreciere de care beneficiază un stat, în contexte precum cel actual, însă acest lucru nu înseamnă că limitările aduse drepturilor fundamentale nu trebuie însoțite de garanții (punctele 53 și 54 din Decizie).