CJUE: Dacă o companie aeriană e obligată să asigure cazarea unor pasageri, aceasta se ocupă numai de rezervare și cheltuieli

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), răspunzând la o întrebare preliminară (în cauza C‑530/19), a considerat că obligația companiei aeriene este restrânsă, trebuind doar să asigure o cameră hotel și să suporte costurile de cazare.

În ceea ce privește modalitatea efectivă de cazare (altfel spus, chestiuni ce țin de modul în care este cazat pasagerul, ce i se oferă acolo etc.), obligația ține de administrația hotelului. În consecință, în ipoteza în care, în urma cazării, pasagerul al cărui zbor a fost anulat consideră că a suferit un prejudiciu, din cauza îndeplinirii defectuoase, de către hotel și administrația acestuia a obligațiilor lor, atunci răspunzător va fi, eventual, acel hotel și nu compania aeriană.

Problema care s-a spus în speța (judecată în Austria) ce a stat la baza trimiterii preliminare a fost cazarea unei persoane ce se deplasa cu ajutorul unui scaun cu rotile, acea persoană căzând din scaun după ce roțile acestuia, în contextul cazării, se blocaseră într-o rigolă transversală a unui drum.

Pentru repararea prejudiciilor, persoana rănită chemase în judecată compania aeriană, argumentul acesteia fiind că obligația operatorului de zbor nu era limitată doar la alegerea și plata hotelului, ci trebuia să se asigure că beneficia de condiții adecvate de cazare (cu alte cuvinte, obligația operatorului aerian s-ar fi extins și la acest aspect).

CJUE, chemată să răspundă la această problemă, a considerat că obligația nu este atât de extinsă. În esență, a confirmat obligația pentru compania aeriană de a asigura hotelul și de a plăti costurile aferente pentru cineva al cărui zbor a fost anulat, iar următorul era programat doar ziua următoare, deci peste noapte. Acest lucru reieșea, oricum, clar, din prevederile Regulamentului UE nr. 261/2004, care stabilește o serie de norme în materie de compensare și de asistență a pasagerilor, în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor.

„Contextul în care se înscrie articolul 9 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 261/2004 [cel privitor la asigurarea cazării] susține o interpretare potrivit căreia operatorii de transport aerian nu sunt obligați să organizeze ei înșiși punerea în aplicare efectivă a cazării”, a precizat CJUE, la paragraful 25 din motivația deciziei.

Așadar, din interpretarea CJUE rezultă că:

• în cazul redirecționării pasagerului către alt zbor, ulterior unui zbor anulat, operatorul aerian trebuie să asigure o cameră de hotel, dacă acel pasager este obligat să aștepte, peste noapte, îmbarcarea pentru noul zbor;
• în vederea asigurării acestei camere de hotel, operatorul de zbor este obligat el însuși să găsească hotelul și să rezerve camera;
• dar nu este obligat să garanteze și să se ocupe de modalitatea efectivă de cazare a pasagerului, aspect pentru care răspunde hotelul/administrația hotelului. 

Pe de altă parte, operatorul aerian nu este complet ferit de obligația de a se asigura că nevoile persoanelor cu mobilitate redusă sunt luate în considerare, astfel cum a reținut CJUE, în decizie, la paragraful 29.

Practic, operatorul aerian trebuie să acorde „o atenție specială, [...] printre altele, [...] persoanelor cu mobilitate redusă. Astfel, chiar dacă operatorul de transport aerian nu este obligat să se ocupe el însuși de modalitățile de cazare la hotel a pasagerilor al căror zbor a fost anulat, nu este mai puțin adevărat că acesta trebuie să le ofere o asistență adecvată, [...] ceea ce implică faptul că operatorul de transport aerian trebuie să selecteze hotelul cu grijă după ce s‑a asigurat că acest hotel este apt să răspundă așteptărilor rezonabile de calitate și de siguranță și, în ceea ce privește persoanele cu mobilitate redusă [...], că hotelul menționat este amenajat astfel încât să le poată primi în condiții bune, avertizând, dacă este cazul, același hotel cu privire la situația de mobilitate redusă a pasagerilor în cauză”.

Atenție! Deciziile CJUE prin care răspund la întrebări preliminare sunt obligatorii și pentru România, care trebuie să respecte dreptul UE (în acest caz, Reg. UE nr. 261/2004, direct aplicabil în sistemul nostru de drept).