1 Mai: ziua de muncă de opt ore, un drept câștigat de alții cu sânge, tratat astăzi ca excepție ori recomandare

Originile zilei de 1 Mai: lupta pentru 8 ore și martirii din Haymarket

Să ne întoarcem în timp, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Revoluția industrială adusese progres, dar și condiții de muncă inumane: zile de muncă de 10-16 ore, salarii de subzistență, fabrici cu condiții periculoase de muncă, fără protecții de vreun fel, iar, în acest climat, mișcările muncitorești au prins glas și o revendicare a devenit centrală: ziua de muncă de 8 ore. 

Momentul „cheie” a fost 1 Mai 1886, când sute de mii de muncitori americani, în special în Chicago, au intrat în grevă generală pentru acest drept.

Protestele pașnice au fost însă întâmpinate cu violență și, pe 3 Mai, poliția a ucis muncitori la fabrica McCormick. A doua zi, pe 4 Mai, în timpul unui miting în Piața Haymarket, o bombă a explodat, urmată de un masacru în care și-au pierdut viața atât polițiști, cât și civili. 

Evenimentul, cunoscut ca „Revolta din Haymarket”, a dus la arestarea și condamnarea nedreaptă a opt lideri ai muncitorilor și patru dintre ei au fost executați, devenind "Martirii din Haymarket", simboluri ale luptei pentru dreptate socială.

Consacrarea internațională și rădăcinile unui drept fundamental

În memoria acestor martiri și pentru a continua lupta, Congresul Internaționalei Socialiste de la Paris (1889) a declarat 1 Mai Ziua Internațională a Muncii și începând cu 1890, muncitorii din întreaga lume au marcat această zi prin demonstrații, cerând drepturi și, mai presus de toate, ziua de muncă de 8 ore. 

Această revendicare a devenit piatra de temelie a legislației muncii moderne.

1 Mai în România: de la ideal, la propagandă și apoi... rutină?

În România, ecourile luptei pentru drepturile muncitorilor s-au auzit încă de la finele secolului XIX. Regimul comunist, însă, a confiscat semnificația zilei, transformând-o într-o paradă grandioasă a puterii, golită de spiritul original de protest și revendicare. 

După 1989, 1 Mai a redevenit o zi liberă, fiind însă asociată preponderent cu timpul liber și lăsând în umbră sau chiar dând uitării istoria sa.

Moștenirea normei de 8 ore: un drept constituțional, între lege și realitate

Lupta acerbă a generațiilor trecute a avut rezultate concrete, iar cel mai important câștig este consacrarea zilei de muncă de 8 ore, un standard menit să asigure un echilibru între muncă, odihnă și viață personală. 

Acest drept fundamental nu este doar o normă internațională, ci este înscris chiar în legea fundamentală a țării noastre. 

Constituția României, la art. 41, alin. (3), prevede: „Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.”

Și totuși, privind realitatea de astăzi, constatăm un paradox îngrijorător. Deși legea stabilește 8 ore ca normă, munca suplimentară, gândită ca o excepție pentru situații speciale, pare să fi devenit o regulă nespusă în multe domenii și multe companii. 

Presiunea termenelor limită, cultura organizațională a „prezenței îndelungate” sau chiar nevoile financiare îi determină pe mulți angajați să accepte sau chiar să caute să bifeze cât mi multe ore suplimentare, în timp ce unii angajatori încurajează sau normalizează această practică, adesea la limita sau dincolo de prevederile legale privind compensarea sau limitele prestării acestor ore.

Această tendință, indiferent dacă este impusă sau acceptată tacit, ignoră sau chiar banalizează un adevăr istoric dureros: faptul că pentru acest drept la o zi de muncă rezonabilă, „au fost oameni care și-au pierdut chiar viața”. 

Martirii din Haymarket și nenumărați alți activiști și muncitori de-a lungul timpului au luptat și au suferit pentru ca noi, astăzi, să beneficiem de condiții de muncă mai bune și de protecție legală. 

Transformarea excepției (munca suplimentară) într-o normalitate larg răspândită riscă să anuleze, în practică, sensul profund al acestei moșteniri câștigate cu sacrificii.

Onorând trecutul, protejăm prezentul și viitorul

1 Mai nu ar trebui să fie doar o zi liberă în calendar. Este un memento anual al faptului că drepturile la locul de muncă nu sunt garantate automat și nu au fost acolo de când s-a inventat munca în schimul unei remunerații, ci sunt rezultatul unor lupte istorice. 

Recunoașterea și respectarea limitei de 8 ore nu este doar o obligație legală, ci și o formă de respect pentru cei care au luptat pentru ea. 

Într-o lume a muncii în continuă schimbare, cu noi provocări legate de flexibilitate, precaritate sau impactul tehnologiei, amintirea semnificației reale a zilei de 1 Mai este crucială pentru a apăra demnitatea și bunăstarea tuturor lucrătorilor, onorând astfel sacrificiile trecutului și protejând drepturile prezentului și viitorului.