avocat_lascoschi@yahoo.com a scris:
Singura exceptie cand se poate vorbi despre interesul suprem al minorului este atunci cand copilul are pana la varsta de 5 ani...sau, sa zicem, 6 ani...varsta pana la care mama lui poate exercita mai bine ( de regula) atributiile parintesti..
Aici, cu tot respectul, am o opinie diferita. Art. 122 alin 1 din Legea 19/2000 prevede ca de concediul si indemnizatia de crestere a copilului pana la 2 ani poate sa beneficieze oricare dintre parintii copilului. Asta inseamna ca legiuitorul a stabilit ca ambii parinti au competente egale in privinta cresterii si ingrijirii copilului, chiar si cand copilul este la o varsta frageda.
Acest lucru este in conformitate cu jurisprudenta CEDO in materie. Astfel, in cazul Petrovic vs Austria, Curtea a stabilit urmatoarele: "fără a neglija diferenţele care pot să existe între tata şi mamă în relaţia cu copilul lor la acesta vârstă (vârsta fragedă), Curtea consideră că, în privinţa îngrijirilor ce au a fi acordate copiilor în această perioadă, cei doi părinţi se găsesc într-o situaţie analoagă".
Pe baza acestor prevederi din dreptul intern si din jurisprudenta CEDO, o hotarare de incredintare care este motivata in principal pe considerente legate de varsta si de sexul copilului poate fi denuntata la Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii - evident, pentru discriminare. Judecatorul care a dat hotararea poate fi amendat. Iarasi, o astfel de hotarare poate fi atacata si la CEDO, pentru incalcarea art. 14 in conjunctie cu art. 8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Revenind insa la subiectul principal al acestui fir, va supun atentiei
Decizia 82/2003 a Curtii Constitutionale, referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 43 alin. 3 din Codul familiei.
Curtea a decis ca respectivul articol este constitutional, deci a respins exceptia de neconstitutionalitate. In motivatie se arata urmatoarele: "Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constata ca textul de lege dedus controlului utilizeaza termenul de drepturi ale parintelui divortat, caruia nu i s-a incredintat copilul, dar care pastreaza dreptul de a avea legaturi personale cu acesta si de a veghea la cresterea, educarea, invatatura si pregatirea lui profesionala in opozitie cu tertele persoane si, in special, cu celalalt parinte, caruia i s-a incredintat copilul si care este debitorul obligatiilor corelative, fiind tinut sa-i asigure fostului sau sot, care si-a pastrat calitatea de parinte,
realizarea efectiva a drepturilor conferite de lege. O atare conduita cooperanta este impusa de imprejurarea ca drepturile mentionate constituie, in realitate, mijloace pentru indeplinirea obligatiilor pe care le are orice parinte fata de copilul sau si care subzista atata timp cat parintele nu este decazut din drepturile parintesti. Astfel, prin derogare de la regula potrivit careia orice drept da expresie unui interes legitim, dreptul parintelui de a avea legaturi personale cu minorul este recunoscut in considerarea interesului exclusiv al copilului."
Curtea face asadar referire la "
drepturile conferite de lege", nu la drepturile stabilite printr-o hotarare judecatoreasca. Iar daca, in opinia Curtii Constitutionale, parintele divortat caruia i s-a incredintat copilul are obligatia de a respecta drepturile celuilalt parinte, inclusiv dreptul la viata familiala, atunci parintele care locuieste cu copilul dar care nu are inca hotarare de incredintare
are exact aceeasi obligatie fata de parintele care nu (mai) locuieste impreuna cu propriul copil.
Insa, asa cum am aratat pana acum, incalcarea acestei obligatii nu poate fi sanctionata de institutii si autoritati publice (aceste institutii si autoritati neavand niciun instrument prin care sa poata interveni), ceea ce inseamna ca statul roman nu are capacitatea de a proteja eficient dreptul la viata de familie. Iar aceasta incapacitate poate fi sanctionata de catre CEDO.